Ședința Adunării Elective a Moldovei din 5 martie 1859

168

În Adunarea electivă a Moldovei, în ședința din 5 martie 1859, Alexandru Golescu și A. Panu rostesc discursuri. Golescu (ca mărturisire de simpatie din partea liberalilor din Moldova, a fost ales deputat în Adunarea din Iași de alegătorii de la Bacău și de la Ismail) clamează nevoia de reforme în România, înainte de orice.

Proces verbal XIV

Ședința din 5 martie 1859

Anul 1859, martie în 5 zile, ședința a XIV se deschide, la 11 ore, sub președința Înalt Prea Sf. Sale Părintele Mitropolit Sofronie Miclescu.

[…]

D-l. Alexandru Golescu se suie la tribună și rostește următorul cuvânt:

Dați-mi voie, Domnilor, a cere mai toată indulgența D-voastră pentru nedeprinderea cu care viu a vă vorbi azi din această tribună, ilustrată de atâtea notabilități parlamentare. Vă rog a lua mai mult seamă la simțirea, care mă face a vă vorbi, la ideile ce doresc a vă expune, decât la chipul cu care voi cerca a o face. Vă rog să iertați neajunsurile formei pentru natura fondului.

Onoarea de a mă sui azi pe această tribună, onoarea de a fi cel dintâiu Român Muntean, care a fost chemat a lua parte la o Adunare lui legiuitoare a Moldovei este atât de însemnată, încât nu mă pot nici acum înșela a crede că vreun merit personal al meu a putut contribui câtuși de puțin la acesta.

Împrejurările, situația în care ne aflăm, acel nerezistibil instinct al Românilor, de a realiza cu orice preț, o deplină Unire politică între ambele Principate Românești, fericirea de a fi împărtășit de mai înainte cu cei mai mulți dintre D-voastră toate visurile, aspirările, temerile, sau speranțele, câte se raportau la marea mișcare națională a Unirii, iată ceea ce au cauzat îndoita mea alegere între D-voastră.

Încrederea cu care m-au onorat în unanimitate două colegii electorale din Moldova, o sunt dară dator împrejurărilor și amiciției D-voastră. Ea îmi impune îndatoriri grele, pe care mă voi sili a le înplini în toată conștiința și despre care vă cer voie a ma rosti de mai înainte din această tribună. Fie-mi iertat a vă expune în puține cuvinte profesia mea de credință.

Nu voi vorbi de politica din afară, pentru că întru aceasta nu pot exista două păreri deosebite între noi și nu cred să fie nici unul în această Adunare, care să nu dorească și să nu voiască cu hotărâre în ziua de azi, ceea ce voiește țara întreagă: apărarea drepturilor naționale cu orice preț, și adaug în contra ver-cărui.

Interesele din năuntru și reformele cerute de ele, iată ceea ce ne poate împărți în mai multe taberi, pentru că întru acesta judecăm toți din puncturi de vedere deosebite, cu prevenții, cu ințeresuri și cu aprecieri felurite. Un principiu mare trebuie însă să predomnească și aici peste toate, căci pe dânsul se reazămă cea mai adevărată și mai solidă doctrină a progresului. Acest principiu este: Mântuirea Patriei.

Nu există, Domnilor, o nație pe pământ care să nu aibă ale sale răni interne, rezultat nelipsit al grămăditelor, din secole, nedreptăți sociale. Apoi nimic nu e mai vătămător popoarelor, nimic nu grăiește mai mult a lor cădere, a lor dărăpănare, decât acele răni interne, interesuri vătămate, păsuri neascultate, abuzuri înrădăcinate, legiuiri nedrepte și apăsătoare; și în urma tuturor, moravuri stricate, caracteruri degradate, o plebe brută, străină, și nepăsătoare despre binele public.

Cine se poate îndoi, Domnilor, că nu avem și noi Românii, în decadența noastră de azi, multe asemenea răni a vindeca, multe nedreptăți sociale a șterge, multe îmbunătățiri a introduce în starea de lucruri rămasă nouă moștenire din păcatele timpilor trecuți?

Reforme, Reforme!, iată dar cea mai întâi și neapărată trebuință a patriei noastre, iată cel dintâi strigăt al Patriotului Român!

Ce fel de reforme însă și până întrucât întinse? Principiul suprem de mântuirea patriei ne va da, cred, și la acesta un răspuns mulțumitor.

Nici o reformă, nu se cuvine, Domnilor, a se exagera, a se sforța în principiul său, fie acest principiu, oricât de drept în teorie, oricât de sfânt în natura sa; pentru că a strivi fără cruțare interesele ce voim să le spunem la o mai dreaptă cumpănire, a le speria fără cuvânt și peste măsură, ar fi nu numai o nedreptate către aceea ce voim să îi aducem la dreptate, ci încă o mare greșeală națională. În adevăr, interesul suprem al patriei cere mai întâi decât toate a se depărta orice motiv de dezbinare între noi și niște reforme, care ar deștepta prea mult și prea mari nemulțumiri, deoparte de a fi un pas mai mult pe calea de înfrățire, ar provoca din contră și mai mari împerecheri în sânul societății noastre.

Așadar progres, însă progres solid, matur, cumpătat, un progres bazat pe cel mai adevărat spirit de înfrățire, ca mai bine să ne consolidăm cu acesta, concordia națională, scop suprem al patriotului Român; iată în puține cuvinte, toată doctrina mea politică în cea ce se atinge de lucruri.

Aceste principii sunt necontestabile, învederate, și cu toate acestea vedem că popoarele nu pășesc toate cu aceeași măsură pe calea de reforme și de prefaceri sociale, care le deschid porțile viitorului. Unele sunt deprinse a înainta cu pasuri măsurate, foarte măsurate, însă cu atât mai sigure; altele împinse de multa lor râvnă, ar dori să zboare; mii de interese însă, mii de interese revoltate le împiedică în zborul lor și le vedem că ajung de multe ori a se încurca într-un labirint fatal de dificultăți, de rătăciri, de acții și reacții alternative, care slăbesc toate energiile lor sociale și pun chiar în pericol existența lor națională. De unde vine aceasta deosebire între popoare? Ea atârnă în adevăr mai mult de temperamentul lor național, de gradul de experiență, sau de maturitate politică, la care sunt ajunse, și de multe alte împrejurări locale, sau generale ale timpului. Mult, foarte mult atârnă însă și de înțelepciunea bărbaților, pe cari providența îi cheamă a conduce partidele politice!

Înțelepciunea este în adevăr, care se pierde mai mult din vedere în lupta intereselor rivale, în amețeala produsă de multă râvnă a progresului, și povățuitorii popoarelor sunt datori a nu o scăpa niciodată din vedere; pentru că ea, cu experiența ei, a trecutului, face pe popoare a se putea folosi nu numai de propriile lor calități și instincturi, dar încă de faptele, de încercările și de aptitudinile altor popoare, mai înaintate și mai pățite.

Acei povățuitori sunt însă și ei oameni, au și ei ale lor slăbiciuni personale, se împart și ei mai mult sau mai puțin de temperamentul național, stau și ei mai mult sau mai puțin sub influența patimilor domnitoare și pentru aceea se nasc între ei atâtea divergențe, atâtea rătăciri și dezbinări fatale.

Ei bine, din toate slăbiciunile și patimile omenești, câte pot să amețească pe bărbații politici, niciuna nu este mai scuzabilă poate în sine, dar totodată mai periculoasă și mai fatală în consecințele ei, decât pasiunea popularității. Ea este mai scuzabilă în sine, pentru că în origine, ea derivă cele mai multe ori dintr-un simțământ nobil: iubirea poporului (cui nu-i place a fi iubit de aceea pe cari el îi iubește). Ea este cea mai periculoasă și mai fatală în consecințele ei, pentru că nimic, nimic nu amăgește mai lesne pe bărbații politici, chiar pe cei mai virtuoși, nimic nu îi face mai degrabă a uita datoria lor de povățuitori ai poporului decât: fumul popularității.

El este care ne amețește, care ne îndeamnă pe neștiute a ne face complici de greșelile poporului; care ne face să cruțăm cu atâtea indulgență, cu atâta complăcere defectele și rătăcirile simțământului național, tocmai atunci când ar fi trebuință de o mai puternică și mai stăruitoare silință din parte-ne, spre a rezista la o totală orbire a simțământului național.

Departe dar de noi o asemenea rătăcire: popularitatea să nu ne surâdă, să nu ne ispitească, precum nu ne surâde, nici ne ispitește creditul celor pe lângă Domni adunați adulatori! Povața înțelepciunii suntem datori a o arăta fraților noștri români chiar atunci, când nu le-ar fi pe plac; altminteri n-am fi vrednici de misia, ce ei ne-au încredințat.

Iată, în puține cuvinte, care sunt principiile, ce m-au povățuit până acum în scurta mea carieră politică. Dați-mi voie, Domnilor, a adăuga că le-am găsit totdeauna mai mult simțite, prețuite și aplicate între D-voastră, decât între frații noștri de peste Milcov.

Dar, așa este, căci precum conservatorii D-voastră au jertfit totdeauna cu mai multă plăcere pe Altarul Patriei din privilegiile și foloasele sociale, de care se bucurau ei întrecut, pentru care au și păstrat ei mai mult din vechiul lor credit, asemenea și progresiștii D-voastră s-au arătat totdeauna mai practici, mai maturi, mai multi iubitori de patrie, decât de glorie și de popularitate.

Viața câmpenească ce o petreceți cu atâta succes și unii și alții, v-au dat din vreme: solidaritate de caracter, avere, independență, considerație în societate; toate lucrurile pentru care se luptă, în zadar, tânăra Românie de peste Milcov, desfătată mai mult în sânul zadarnicelor petreceri orășenești. Viața câmpenească, v-a dat totodată mai de aproape, cunoștință a intereselor pozitive, experiență a lucrurilor, cu un cuvânt maturitatea politică, fără de care activitatea omenească nu poate, nu știe a se folosi de libertate. Fericirile vieții câmpenești v-au inspirat asemenea din cea mai fragedă a voastră copilărie patriotismul cel mai adevărat; Nu patriotismul, care se capătă prin cărți și catedre străine, și care lesne se poate covârși de alte multe simțăminte factice, ci patriotismul acela care se suge cu laptele mamei, patriotismul acela, care insufla o dată pe strămoșii noștri Romani, când și ei, cu mâna pe plug, se adăpau, în rusticele lor petreceri, cu acele virtuți bărbătești, care era să facă dintre ei, un popor mic și neînsemnat, nația cea mai puternică și mai întinsă, care a stat vreodată pe pământ.

Onoare dar vouă, fraților Moldoveni! onoare acelora ce au știut a da din vreme o direcție, atât de nimerită spiritului care inspiră pe tânăra Moldavă. Fie numele lor binecuvântat între noi, între nepoții și strănepoții noștri.

Faptele lor sunt frumoase, faptele voastre patriotice, vrednice de toată lauda; ele vor fi cel mai puternic al meu îndemn, cea mai vie lumină a sufletului meu.

Iată-le rezumate în puține cuvinte.

În cele din lăuntru:

Progres moderat, continuu, bazat pe cel mai adevărat spirit de înfrățire, înțelepciune, maturitate întru toate.

În cele din afară:

Sus inima Române! drept pieptul înainte! Eroismul tău va face mirarea lumii, când dragostea va domni între noi.

D-l. A. Panu, cere cuvântul și zice următoarele:

Stau uimit, Domnilor, sub vuietul elocintelor cuvinte care umple încă ceastă tribună. Dacă am cerut cuvântul, este că m-am lăsat în răpirea inimii mele, ca într-o zi de serbare. Dar, este o zi de serbare, de câte ori vedem realizându-se principiul unirii, principiul acel de mântuire pentru un nația Română; este o zi de serbare, când între noi vine un frate ce ne rostește aceste frumoase și înțelepte cugetări. Alegerea D-lui Golescu dovedește, după cum atât de bine însuși a zis că, Unirea Moldovei și a Valahiei nu este numai un principiu, o teorie scoasă de unii pe tapet și atârnată de la diferite combinări, pentru a se îndeplini, ci o simțire generală în țară, o pulsație care aleargă prin sângele tuturor Românilor, o necesitate legată de toate aspirațiile, de toate dorințele noastre, pentru că numai prin această unire putem a ne crea o patrie tare și cu un viitor. Felicitez pe alegători D-lui Golescu! Ei și-au împlinit o datorie de adevărați Români. Felicitez Camera, care posedă în sânul său un bărbat cu merite și calități rare ca acele ale D -ui Golescu. Fii binevenit între noi, scumpe frate, cuvintele ce ai rostit sunt frumoase, căci și inima ta îi frumoasă, noi nu așteptăm mai puțin de la a tale fapte. Împreună vom merge pe calea ce ne este de mult pregătită, pe calea mântuirii nației noastre, cale care ne duce la unirea a două surori gemene, ce nu mai pot de acum rămâne despărțite, fără a se sinucide. Să trăiască România una și nedespărțită!

D-l Vice-președinte consultând Adunarea, ridică ședința la orele trei după amiază și anunță, cu încuviințarea Adunării, viitoarea întrunire pe Sâmbătă în șapte Martie.

Vice-Președinte: P. Mavrogheni