Ce face România? de O. Ghibu. Articol publicat în 17 februarie 1918, în ziarul România Nouă.
Vândută de trei ori de ruși în timp de un an și jumătate, și despărțită astăzi cu totul de ceilalți întovărășiți din Apus, România s-a văzut nevoită să înceapă târguieli de pace cu acele puteri dușmane, împotriva cărora s-a sculat la 14 august 1916.
A voit să adune la un loc pe toți fiii neamului nostru împrăștiați sub stăpâniri străine; a voit să libereze Ardealul și Bucovina care de sute de ani gem sub apăsarea ungurească și nemțească. Ea n-a vrut să ia pământul altora, ci să-și dezrobească frații. Dreptul acesta sfânt al ei asupra țărilor de peste Carpați a fost recunoscut de toate popoarele din lume, afară, se înțelege, de Unguri și de tovarășii lor care, ca și rușii, voiau să trăiască și mai departe din sudoarea românului.
Timp de un an și jumătate România a luptat vitejește pentru împlinirea idealului ei, și e mai mult vina altora că el n-a putut fi împlinit până acum, cu toate că a cerut jertfe atât de grozave.
Va putea ea uita scopul cel mare pentru care s-a aruncat în foc? Va putea uita Ardealul, leagănul întregului românism, moștenirea lui Mihai Viteazul; va putea uita Bucovina, în care se odihnesc osemintele celor mai mari voievozi ai neamului, mândra moștenire a lui Ștefan cel Mare? Credem că acei bărbați, pe care Pronia Dumnezeiască i-a pus astăzi la cârma intereselor neamul românesc, vor lupta cu bărbăție la masa verde pentru acel pământ, pentru care sute de mii de viteji au luptat pe câmpul înroșit de sânge. Nemții trebuie să se încredințeze că idealul nostru nu e marfă căreia să i se poate scădea prețul după placul lor, ci e un lucru sfânt, pentru care suntem hotărâți să îndurăm și alte nenorociri, oricât de mari.
Știri, al căror izvor nu se poate controla, vestesc că nemții nici nu vor să audă de cererile noastre, dimpotrivă ei ar voi să-i ieie României Dobrogea și chiar o parte din Muntenia și dându-i în schimb Basarabia. Nu știm ce va face România în fața greutăților pe care i le pun în față stările de azi. Dar, dacă ea ar fi silită pentru moment să încheie pace cu jertfirea idealului național pentru care a luptat, lumea ne va încredința de bună seamă din nou despre scopurile neomenești ale Germaniei.
Alungarea României din Ardeal și din Bucovina înseamnă cea mai nerușinată sfruntare a dreptății. Zicem “alungarea” căci de fapt România n-a părăsit niciodată cu totul Ardealul, de un an și jumătate încoace, de când a intrat în el. Și astăzi, după atâtea suferințe, oastea românească ține ocupat un petic de peste 200 km pătrați din Ardeal, ca un semn al dreptului nostru acolo. Tot astfel România ține ocupată peste un sfert din Bucovina, pe care tovarășii ruși au părăsit-o și pe care a trebuit s-o apărăm și noi.
Vom fi scoși din aceste locuri, atunci când avem un drept sfânt asupra întregului nostru pământ? România va fi silită să încheie o pace nedreaptă? Dar atunci să se știe că pacea aceasta nu înseamnă decât începutul unui nou război, care nu se va putea mântui decât odată cu împlinirea întregului nostru ideal. Războiul de acum al României poate că se va sfârși, dar nu se sfârșește războiul românilor. Pacea adevărată nu poate să fie, decât când leagănă românismului ne va fi dat înapoi. Și dacă România mică de până acum, singură, nu ni l-a putut da, suntem încredințați că de acum va putea trage în cumpănă și ajutorul Basarabiei. Dacă n-am putut răscumpăra Basarabia cu Ardealul, vom putea răscumpăra Ardealul cu Basarabia! Și neamul românesc tot va trebui să fie întreg la un loc, sau să piară.
O. Ghibu
