Discurs Ioan I. Papp, Alba Iulia, 1 decembrie 1918

733

Cuvântarea de încheiere rostită la Adunarea Națională de Episcopul Ioan I. Papp.

Onorat adunare națională!

Cu rugăciunea pe buze și cu cugetul la Dumnezeu pleacă creștinul adevărat la lucrurile și îndeplinirile sale. Cu rugăciunea pe buze și cu cugetul la Dumnezeu se întoarce omul creștin la vatra sa familiară. Pleacă adică cu rugăciunea de cereri și se întoarce cu rugăciunea de mulțumită.

Rugăciuni de cerere am înălțat și noi astăzi la sfintele altare și încă rugăciuni încheiate cu lacrimi de bucurie, și acum la încheerea lucrului pentru care ne-am adunat se cuvine să aducem rugăciune de mulțumită la Tronul dumnezeirii cu atât mai mult, că a învrednicit și neamul nostru românesc de-a ajunge acel moment, care – și după spusele istoricului Tacit – este rar în felul său, la un individ, o familie și cu atât mai vârtos la o societate mare, cum e și neamul nostru românesc, să poată da sbor liber cugetelor și sentimentelor sale și cu atât mai rar momentul, ca sentimentelor sale să poată da expresiune liberă în modul și forma cum ni s-a dat nouă națiunea română din Ungaria, Transilvania și Banat, la marea prăznuire a zilei de astăzi.

Tocmai de aceea, acum la ajungerea scopului pentru care ne-am întrunit, abia am putea aduce Domnului o rugăciune mai potrivită, decât cu cuvintele: “Înălță-Te peste ceruri Dumnezeule și peste tot pământul mărirea Ta!”

Onorată adunare națională!

Trăim de veacuri pe acest pământ, pe care ne-a așezat divul Traian și pe care moșii și strămoșii noștri avându-l în stăpânire, l-au apărat cu sângele și viața lor în contra năvălirii hoardelor barbare, tăind fără milă, rupând fără cruțare, lipsind pe fii de tată și pe surori de frați și astfel l-au apărat în contra tuturor neamurilor și semințiilor cari în cursul veacurilor s-au strecurat pe aici spre a-și cerca adăpost.

Moșii și strămoșii noștri, conștienți de dreptul și datoria lor, ajutați de curajul și bărbăția omului stăpân, au luptat cu succes contra acestor năvăliri, până atunci, până când șireția și viclenia acestor neamuri, sprijinită cu forța împrejurărilor, priincioase scopurilor sale, a întors roata norocului spre umilirea neamului nostru în așa măsură, că toată mângâierea ce le-a mai rămas, era redusă la credința și nădejdea în Dumnezeul dreptății, iar până atunci toată mângâierea lor a fost redusă la dreptul de a ridica ochii minții și cugetul la Dumnezeu exclamând cu psalmistul astfel: “Dumnezeule, venit-au neamurile cu moștenirea Ta, spurcat-au Biserică Ta, făcutu-ne-au ocară vecinilor noștri, batjocură de râs celor din jurul nostru”.

Acest joc al iobăgiei, acest vestmânt de batjocură, de ocară și de râs, deci de mare umilire, l-au purtat în cursul veacurilor nu numai moșii și strămoșii, ci și părinții noștri, și chiar noi, cei de acum, încât am ajuns să ne convingem, că nici cuvântul capului încoronat dat în fața unei deputațiuni nu ne de garanție de existență, de afirmare și desvoltare firească, ca popor de ordine, pururea credincios Tronului și patriei străbune, pentru care în cursul tuturor veacurilor am adus toate jertfele de sânge și avere, ce ni s-au cerut.

Episcopatul bisericei noastre române din Transilvania, Ungaria și Banat, a fost în toate aceste timpuri conștient de înalta sa misiune de păstor și conducător natural al turmei sale cuvântătoare.

Ca atare a fost conștient atât de îndreptățirea de a fi expresiunea fidelă a sentimentului și astfel a stării sufletești a neamului său, cât și de chemarea de a sprijini cu cuvântul și cu fapta mișcările inițiate de fruntașii săi mireni, ca factori politici competenți în conducerea destinelor națiunei noastre române, deci în toate mișcările de a asigura acestei națiuni dreptul firesc de existență, de afirmare și desvoltare pe toate terenele vieții publice, culturale, sociale și economice în măsura dreptului de care se bucură națiunile, cu care trăim în societate pe acest pământ strămoșesc.

Că și noi episcopii de acum ai bisericei române din părțile pomenite suntem conștienți de legătura sfântă în care am stătut și stăm cu neamul nostru românesc atât ca odrasle din rădăcina lui, cât și ca păstorii lui sufletești; că mai suntem conștienți atât de îndreptățirea cât și de chemarea și datorința noastră ca atari, dovadă învederată a fost declarațiunea noastră solemnă și unitară în sensul căreia, pe Marele Sfat Național al nostru, constituit din elita păstoriților noștri, l-am recunoscut și decretat de reprezentantul și conducătorul politic al națiunei noastre române din Ungaria, Transilvania și Banat și dovada și mai grăitoare este faptul, că la buciumul de chemare a acestui mare Sfat, ne-am prezentat la această mare Adunare națională în număr complet întocmai precum am participat la Blaj înainte cu 7 ani la prăznuirea semicentenarului de viață și activitate a Asociațiunei pentru literatura română și cultura poporului român.

Ne-am prezentat atunci în corpore, ca să dovedim lumii, că de câte câte ori e vorba de limba și literatura noastră română, suntem conștienți de adevărul, că precum alte neamuri, tot astfel și națiunea română nu trăiește numai prin numărul mai mare sau mai mic al fiilor săi, ci trăiește prin însăși limba și literatura sa pentru care moșii și strămoșii noștri s-au luptat mai mult, decât pentru însăși viața lor.

Ne-am prezentat și acum în corpore, la această mare sărbătoare națională ca să dăm probe învederate că de câte ori se tratează despre soarta neamului românesc, clerul și poporul credincios, ca fii adevărați sunt una în cugete și simțiri, sunt una în dorințele și aspirațiunile naționale de la vlădică până la opincă și de la opincă până la vlădică.

Ne-am prezentat aici îndeosebi cu scopul și dorința ca precum antecesorii noștri, vrednici de pomenire, episcopi de pe vremuri au suspinat împreună cu clerul și poporul credincios sub povara sistemului de impilare a tot ce a fost românesc, acum tot împreună cu clerul și poporul nostru să prăznuim bucuria zilei, în care ne-a răsărit și nouă soarele dreptății, care ne este chezășia vieții viitoare, că națiunea românească e liberă și unică îndreptățită a dispune de soarta sa prezentă și viitoare.

Este mare și însemnată această sărbătoare națională chiar și numai prin numărul impunător al celor prezenți, dar timbrul adevărat al acestei sărbătoare, unice în felul ei, nu-l dă nici numărul nostru al celor de față, nici numărul celor prezenți prin noi la această adunare, ci acel timbru îl dă însuși scopul pentru care ne-am întrunit. Acest scop abia și-ar afla condeiu, care să-l exprime în cuvinte scurte și totuși atât de corespunzător dorințelor și trebuințelor de viață națională a poporului nostru românesc, decât cum l-a definit și exprimat nemuritorul Andrei Mureșan la 15 Maiu 1848 în versul următor:

“Aceasta e ziua în care Românul
Pătruns de chemarea spiritului său
Își scutură jugul impuse de păgânul
Ce n-avu nici lege, nici chiar Dumnezeu!”

Acum dară, când prin concluziile acestei adunări, aduse cu vot unanim și cu însuflețire demnă de asemenea momente fără pereche, în tot trecutul nostru îndepărtat, ne vedem realizată dorința nutrită de veacuri; când ne vedem eliberați de jugul sclaviei seculare și am făcut începutul de a dispune înșine de soarta noastră și a neamului nostru românesc; acum când în fața acestor concluzii trebuie să amuțească graiul și să cadă din mână condeiul tuturor acelora, cari nu încetează cu răzvrătirea pe tema că marele Sfat al națiunii române nu ar fi reprezentantul dorințelor neamului întreg, nu ne rămâne, decât să dăm mulțumita noastră providenței divine pentru că s-a milostivit a se învrednici de bucuria acestor zile prin care s-a dat înviere și viață națională și neamului românesc din aceste părți.

Să ridicăm deci ochii minții și cugetul inimii la Dumnezeu și să exclamăm cu psalmistul: “ Înălță-te peste ceruri Dumnezeule și peste tot pământul mărirea Ta!”