Discursul lui Radu Sbiera în ședința Consiliului Național din 13 noiembrie 1918

309

Cuvântarea ministrului Învățământului, Radu Sbiera, în ședința Consiliului Național din 13 noiembrie 1918, pe marginea programul de guvernare prezentat în aceeași zi de guvernul provizoriu condus de Iancu Flondor.

Dr. Radu Sbiera: D-lor! Printre vorbitori s-au găsit mai ales doi care au crezut să refuze toată încrederea guvernului. Înțeleg, să o facă aceasta în alte timpuri, în timpul normale din punctul lor de vedere; nu înțeleg însă ca acuma, când trebuie să ne prezentăm ca o unitate, unul să-și reprezinte aici ideile lui socialiste internaționale, altul niște resentimente vechi. Nu ne găsim în dieta veche unde cerem drepturi, ci în fața unui guvern național, care e chemat să înfăptuiască idealul nostru național și pe care trebuie să îl sprijinim (bravo!).

Domnilor, dați-mi voie să vă spun că acuma să nu avem numai corp, ci și suflet și inimă. E bine în orice moment să îți faci o socoteală rece, dar să nu fim așa de orbiți ca în momente istorice să năbușim orice sentimente din care pornesc ideile cele mai înalte (bravo!). S-au găsit și oameni care chiar au căutat să facă negoț cu sentimentele noastre. Aceasta e o lăcomie în timpuri normale, acuma însă e cea mai detestabilă crimă, un patricidiu. Dacă noi am fi avut înainte pe lângă socotelile noastre și sentiment, multe din reforme s-ar fi înfăptuit acum de mult. Dacă d-voastră cereți reforme până în 8 zile, atunci vă răspund că au trecut patrusprezece zile, de când ne zbatem ca să ne înțelegem, și d-voastră nu ne-ați dat mână de ajutor ca să trecem peste cele mai mari greutăți (bravo!). Tot din sentiment mi se impune să răspund și domnului Grigorovici provocat de felul cum vorbește d-lui despre Ștefan cel Mare. Dacă vorbim de Ștefan cel Mare, nu ne gândim numai la un om, la virtutea lui, ci respectăm în ele persoana ce reprezintă un complex de idei, pe care acuma trebuie să le realizăm. Am fost învățați să respectăm pe bătrâni, cu cât mai mult trebuie să respectăm pe un astfel de om. În genunchi trebuie să stăm în fața aceluia care e întruparea celui mai sfânt și mai mare ideal românesc.

Trecând de la sentimentalism, voiu să mă opresc la un cuvânt: integritatea teritoriului Bucovinei. La ce ne gândim noi? Voim poate să facem acel lucru ce a căutat să-l facă împăratul Wilhelm, să calce peste cadavre, să încătușeze alte popoare, pentru ca să înalțe pe poporul său? Când ne gândim la integritatea Bucovinei ne gândim la integritatea unui pământ românesc. Bucovina nu a existat până la 1775, ci poate nici nu va exista; ea e numai o parte a pământului românesc, despărțit prin nelegiuire. Aceasta o spun nu numai din punctul de vedere al sentimentului ci și din punctul de vedere al dreptății. Nu trebuie decât să răsfoim cartea domnului Nistor despre Bucovina, și vom vedea că la 1775 Bucovina a fost pământ românesc. Numai zece mii de oameni vorbeau rutenește. La 1848, deci cu 70 de ani în urmă, populația română a fost încă de două ori mai mare decât cea ruteana. Astăzi ni se spune că suntem o minoritate. Dacă rămânea Bucovina și mai departe la Austria, în scurt timp nu ar fi fost aici nici urmă de Români. Dacă o astfel de prefacere s-ar fi făcut în Moldova, în condiții normale, fără vre-o pasiune, s-ar fi zis că e un proces natural bazat pe raportul numeric al națiunilor conlocuitoare. Dar dacă această prefacere s-a făcut în împrejurări pe care le cunoaștem, ea e artificială. Nu vom admite niciodată să fim numiți aicia o minoritate, pentru că Rutenii nu s-au înmulțit pe cale naturală, ci prin imigrare. Chiar guvernul galițian a cerut ca oamenii veniți încoace din Galiția să fie trimiși înapoi, ca să nu se golească țara aceea de populație. Și noi pe acești oameni veniți să-i considerăm ca băștinași în țară? Bucovina a fost până la 1775 pământ românesc și după 1918 trebuie să fie ceea ce a fost până la 1775.

D. Grigorovici a spus că Austria, cât de blestemată era, avea intenții bune pentru viitor. De intențiile Austriei mă feream chiar când păreau cele mai bune. Nu vă aduceți aminte de intențiile de colonizare la hotarele dintre Austrio-Ungaria și țara română?(Grigorovici: ”Despre asta am vorbit în parlament numai eu!”)

Îmi pare foarte rău că domnul Grigorovici, care de altfel a fost foarte corect, la prima ședință a declarat că va colabora, în a doua ședință însă ne-a surprins în așa mod. Îmi pare rău că domnul Grigorovici, ca român, nu are puterea să arunce masca internaționalismului, care ne este străin, pentru a se desface de dânsul cu desăvârșire, fie că nu are puterea necesară, fie că e om al disciplinei, fie că se ține de o revoltă a socialiștilor și își ține situația. (Grigorovici: ”Nu mă vei înțelege cât vei trăi!”) Dacă dumnealui vorbește de excese, atunci, dacă voiește să facă o faptă românească să le previe, să molcomească spiritele agitate.

Domnilor! Foștii deputați din Viena au început să facă un târg cu pământul Bucovinei. Am întrebat cine i-a autorizat să facă aceasta? Sau au fost ei chemați să facă acest târg fără voia țării și a poporului? Sau au vrut asa realizeze o idee pe care poporul român nu o are? Într-un moment când toate popoarele vedeau în alcătuirea Austriei în lucru învechit, și nimeni nu credea în necesitatea ei, într-un moment când toți vedeau că numai naționalismul e soluțiunea potrivită, deputații noștri au cerut în cadrul Austriei autonomia națională, nu ca scop, ci ca mijloc, ca nadă pentru Românii liberi. Cu cine au stat ei de vorbă? Cu Ucrainii. Și domnul Grigorovici spune că au fost pe cale să se înțeleagă și să capete și câteva comune de peste Prut: Mahala, Boianul, Noua Sulița. Ce au făcut însă Ucrainii? Ei au cerut Cernăuțiul, apoi Storojinețul, apoi Siretele, care e dincolo de râul Sirete, și ca utima fază, părți din sudul Bucovinei. Avea drept domnul Tomoioagă când a zis că nu le-a fi ajuns să le dăm chiar toată Bucovina. Pentru aceasta am trimis noi deputați la Viena? Unul din ei a îndrăznit să meargă la România ca să se ofere să trateze ca să capete Românii Bucovina până la Sirete? Cu toate acestea, nu cade nici o pată pe sufletele acelora care totdeauna au lucrat pentru binele poporului. Tot păcatul cade asupra acelora care, în momente atât de grele au vrut să fie, nu trădătorii ci vânzătorii neamului (trăiască!). Domnilor, stimatul nostru octogenar, președintele Bejan, ne spune că ține însuși minte când încă Dobronauți, Chiseleu, Crișceatec au fost românești. Dacă un om care trăiește încă, între noi, ne spune aceasta, cum poate un deputat să zică că acest pământ nu e al nostru? Dar moșiile boierești, – să-mi ierte domnul Grigorovici cuvântul acesta – moșiile fondului acestea nu arată că pământul e românesc?

Să trec la alt capitol: Împărțirea societății în clase. E chestie de gust să spună cineva, dacă clasele sociale trebuie să existe sau nu. Datoria aleșilor unui popor însă este, se reprezinte totalitatea. Și noi care împărtășim ideile naționaliste, nu reprezintăm numai muncitorimea, sau boierimea, sau burghezimea, ci toată suflarea românească. “Pătura de jos?” – e acesta un cuvânt de ocară? Casa aceasta, dacă ne dă un adăpost sigur, dacă putem ședea aicia comod pe fotoliuri și discuta, e, pentru că are o temelie sigură. Așa e și cu pătura de jos a poporului, ea este temelia corpului național, și a fi temelie, e o cinste. Pătura de jos nu o poți pune sus, pentru că atunci se dărâmă toată casa. (bravo!).

Nu ar fi trebuit să aducem chestia partidelor. Dacă în vremuri normale chiar trebuie să existe partide, azi, când suntem înconjurați de dușmani nu trebuie să vorbim de partide, azi, acest loc și nu ni-l putem permite. Dacă o seamă de domni sunt nemulțumiți că nu au intrat în guvern, poftim, eu cel dintâiu le cedez locul meu dacă e vorba să-l ocupe cu mai mare demnitate decât mine, să lucreze mai bine decât mine.

În fine, să spun puține cuvinte și despre afacerile școalelor sau ale instrucției, pe care le reprezint eu. Îmi pare rău că domnul Grigorovici, nu mi-a adresat niciun cuvânt, fie de ocară, fie de laudă. Însă domnul Lupu și-a exprimat un fel de neîncredere, zicând că va constata cu date statistice dacă analfabetismul va fi scăzut. Ce credeți dumneavoastră despre școală, nu știu, dar iată ce voiu spune eu: pentru mine învățământul primar este cel mai important, pentru că e învățământul poporului, cel secundar și superior al câtorva aleși. Pentru mine succesul învățământului depinde de valoarea învățătorului. Pentru mine, învățătorul care-și face bine datoria este mai valoros decât învățătorul care face servicii însemnate unui partid. Învățătorul e liber să-și aibă părerile proprii, însă nu înțeleg ca învățătorul să fie mijloc politic, sau să fie întrebuințat ca unealtă contra preotului. Numai unitatea în activitatea preotului și a învățătorului îmi garantează promovarea culturii poporului. Eu voiu căuta să pun învățământul pe baze naționale. Voiu căuta ca învățătorul să fie la locul său în școală, și afară de școală să lucreze pentru promovarea culturii și a economiei.

Terminând voiu se repet: pentru că opera noastră într-un timp cât se poate de apropiat, să fie înfăptuită cu desăvârșire, trebuie să lucrăm nu numai cu mintea, ci și cu inima. De aceea, d-lor, aveți pe lângă minte, și inimă. (“bravo”).