Discursuri la comemorarea Marii Uniri, anul 1931

149

Discursuri la comemorarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, citite în Camera Deputaților și Senat din 1 decembrie 1931.

Fragmente din discursul lui Ovidiu Hulea

[…] Pământul dezrobit al Ardealului a îmbrăcat din nou, pentru ziua de 1 Decembrie, mantie de lumină. Giulgiu de mătase al iernii, întins dinspre Apus, se înalță în turnuirea ca de catedrale ale Carpaților, odinioară despărțitori de frați, și se întinde ca pe o masă binecuvântată pe șesurile molcome ale României, pierzându-se în nesfârșitul orizontului îmbinat cu taina și nemărginirea.

Pe toată această întindere, dar mai vârtos acolo, în scumpul nostru Ardeal, toate turlele au tânguit astăzi cântec de mulțumire cerurilor, pentru praznicul cel mai presus de visul părinților noștri, toate inimile și-au reînșirat salba de mărgăritare ale amintirilor de epopee pe care ni le-a hărăzit Dumnezeu, ca să ne hrănim din ele, ca din cea mai dulce și mai sfântă hrană pe care o putea avea un suflet românesc.

Ovidiu Hulea
(Discurs Camera Deputaților, 1 decembrie 1931)

Fragmente din discursul lui Trancu-Iași

Să nu uităm că la temelia acestei mari Catedrale, care înseamnă România Mare, stă o jertfă a 800.000 de viteji și sufletele lor priveghează de acolo de sus toată opera noastră. Așteptăm blagoslovenia lor în Unirea noastră desăvârșită întru apărarea patrimoniului scump al patriei noastre.

Trancu-Iași
(Discurs Camera Deputaților, 1 decembrie 1931)

Fragmente din discursul lui N. Lupu

Să nu uităm, cu toții, zilele de azi, să ne adâncim cu toții în trecut și să luăm pildă de la cei care s-au jertfit și să ne jertfim cu toții, în fiecare zi și în tot timpul, pentru înflorirea României Mari. Trăiască România Unită și în veci nedespărțită.

N. Lupu
(Discurs Camera Deputaților, 1 decembrie 1931)

Fragmente din discursul lui I. Petrovici

Alipirea Ardealului nu este un act de lăcomie imperialistă, ci este un act de supremă reparațiune, un triumf al dreptății istorice.

Reîntregirea României, ca și reînvierea Poloniei sau a Cehoslovaciei, sunt nu numai fapte de importanță națională pentru popoarele respective, ci sunt acte de progres pentru civilizația omenirii, ca atare.

I. Petrovici
(Discurs Camera Deputaților, 1 decembrie 1931)

Fragmente din discursul lui Laurențiu Oanea

Se împlinesc astăzi 13 ani de la măreața Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 prin votul căreia, decretându-se unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului la Țara-Mamă, după Unirea Basarabiei și Bucovinei, se completează cununa unității naționale și România mare, răscumpărată cu suferințe de veacuri și botezată cu sângele celor 800.000 de morți pe culmile Carpaților, devine o realitate.

[…]

Să rămână însă de-a pururi în istoria României și ziua de 1 Decembrie a fiecărui an, ca o sărbătoare care înseamnă desăvârșirea unității neamului prin Unirea cu Țara-Mamă a celui mai cele mai mari provincii, pentru care a trăit, a suferit și a însângerat mai mult neamul românesc.

În această zi să rugăm Providența să ne întărească credința în destinele acestui neam, să ne înalțe inimile pentru a înlătura dintre noi toată vrăjmășia și neînțelegerile dintre frați, să ne întărească iubirea către Tron, Rege și Poporul din cuprinsul întregii țări.

Laurențiu Oanea
(Discurs Senat, 1 decembrie 1931)

Fragmente din discursul lui Victor Stanciu

Adunarea de la Alba Iulia, sub ocrotirea armatei române, a consfințit unirea pe vecie a ținuturilor române de dincolo de Carpați. Nu era numai un act de dreptate al vremurilor, ce erau izbândă a suferințelor de veacuri și o victorie a armatei intrată în luptă pentru juste revendicări de izbăvire a fraților. Accentuez rolul firesc pe care l-a avut armata română în ținerea adunării de la Alba Iulia, pentru ca să se știe că cuvântul de unire, ridicat din toate piepturile românești din Ardeal, în ziua memorabilă din 1 Decembrie 1918, nu poate fi tălmăcit altfel decât unire completă și pe veci a tuturor ținuturilor românești.

Victor Stanciu
(Discurs Senat, 1 decembrie 1931)

Fragmente din discursul lui Mihail Sadoveanu

Unirea sărbătorită astăzi, e un rezultat a doua faptei capitale.

Întâiul rezidă în conștiința de unitate a întregului popor românesc, prezentă în tot neamul care vorbea aceeași limbă, din cele mai vechi timpuri, de la Nistru până la Tisa.

Alte popoare care au început a întemeia culturi cu mult mai devreme, în Apusul adăpostit de invazii, din pricina stabilirii în cetăți și în graniți, au cunoscut diferențierea limbii în dialecte; pe când românii, ducând îndelungată vreme o viață primitivă de păstori, au purtat dintr-un colț la altul al teritoriului lor etnic aceeași limbă unitară, fenomen minunat care a păstrat pretutindeni, sub stăpâniri deosebite, sentimentul de familie.

Încă înainte de a se decreta ca un mare principiu european principiul naționalităților, scriitori moldoveni, cronicari din veacurile XVII-lea și XVIII-lea au vorbit despre unitatea neamului românesc, cu aceeași obârșie de la Maica Romă.

Miron Costin, într-o poemă a sa, scrisă în limba leșească și dedicată regelui Poloniei, vorbește despre acelaș popor românesc, așezat în cele două Dacii și despărțit de vitregia împrejurărilor.

Această înțelegere a cărturarilor noștri din trecut nu era, deci, ceva artificial; se sprijinea pe sentimentul poporului celui mare care căuta din plai în plai și în toate văile apelor acelaș cântec al Mioriței și al lui Toma Alimoș.

Când, în cursul veacului al XIX-lea, viața noastră politică se redeșteaptă în cele două provincii dunărene, în chip firesc această conștiință a celor luminați și acest sentiment al mulțimii se împletesc în acea aspirație nebiruită, care au umplut de un entuziasm dus până la nebunie toată generația părinților noștri.

Din acest avânt pe care nu l-aș putea compara decât cu o izbucnire a stihiilor, a ieșit acel mare și definitiv fapt care încheie ciclul unor vechi și crude suferinți.

Regatul Român de ieri, cu resurse mărginite, cu o pregătire care i-a fost reproșată ca insuficientă, a făcut o sforțare de epopee, a izbândit visul generațiilor. În acest sacrificiu au pierit 800.000 de oșteni și au fost cel puțin tot atâtea victime în populația civilă din pricina suferințelor și a molimelor. Impulsiunea națională a adus la izbândă. Acelor jertfe grele, cei de astăzi, care au de lucrat la desăvârșirea unității, trebuie să le aducă omagiul dublu și al renunțării la meschine ambiții și al înțelegerii, că suntem, în sfârșit, un popor unitar, pe care, mai ales, noi nu mai avem dreptul să-l dividem.

Mihail Sadoveanu
(Președinte al Senatului, Discurs Senat, 1 decembrie 1931)