Discursuri la comemorarea Marii Uniri, anul 1932

411

Discursuri la comemorarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, citite în Camera Deputaților în 1 decembrie 1932.

Fragmente din discursul lui Ștefan Cicio-Pop

1 Decembrie 1918, în Alba Iulia; zi vijelioasă, zăpadă și ploaie, vânt din toate părțile și totuși din acei 150.000 de români care au fost de față, n-a fost unul care să nu-și fi zis, în sufletul său, că a trăit cea mai frumoasă și cea mai senină zi a vieții sale.

150.000 de glasuri românești decretează că rup cu trecutul, sfarmă lanțurile robiei și aleargă la sânul mamei lor, acolo unde s-au dorit de 18 veacuri.

În cetatea Alba Iulia, unde pe vremea lui Mihai Vodă Viteazul pentru prima dată s-a înfăptuit, deși numai pentru scurt timp, unitatea națională cu Ardealul, cu Banatul și cu celelalte părți locuite de români; acolo unde Horea și Cloșca au fost trași pe roată; acolo unde craiul munților, Avram Iancu, a fost pălmuit, acolo unde ne-am dus, la Golgota Neamului Românesc, noi, 150.000. Acolo ne-am dus, la locul sfânt, ca sub acoperământul acelui cer care pentru noi era nu numai loc de glorie, dar și de mare suferință; sub acel acoperământ ne-am dus să jurăm, pentru totdeauna, alipirea către Patria Mumă, întărind jurământul cu prezența umbrelor martirilor, care stăteau mărturie deasupra noastră, că sfânt este ceea ce noi jurăm, fiindcă ei au răscumpărat acest drept al neamului românesc atunci când au fost batjocoriți, când au fost asasinați și carnea și oasele lor au fost aruncate în toate patru părți ale vânturilor! Acolo s-a proclamat Unirea, pentru că din oasele și din carne acelora au răsărit eroii care a luptat și care au învins.

Și cât de sfântă era ziua aceea, cum se îmbrățișau românii, cât de senină le era fața, cum au uitat fiecare de ce religie, de ce confesiune și cărei clase aparține! Se vedeau că sunt fiii aceluiași neam, care se înfățișau nu numai în haine frumoase, ci curățindu-și și sufletul, ca astfel lepădând toate patimile și toate urile, să intre în pământul făgăduinței.

Era și jertfa biblică. Pe catafalc zăcea Făt Frumos Ioan Arion, țăran viteaz și mândru, victima ultimei zvârcoliri a unei lumi care a dispărut și care nu se va reîntoarce niciodată, cât va trăi acest popor.

Mare este ziua și sfântă! Să ne închinăm înaintea ei, mulțumind lui Dumnezeu că ne-a binecuvântat să o trăim.

Mare este răspunderea noastră, care suntem păzitorii sfântului patrimoniu, dat nouă să-l păstrăm, să-l cinstim și să-l sporim!

Alba Iulia este și-un plebiscit, care nu s-a mai făcut nicăieri în lume: plebiscitul sufletelor care se manifestă în desăvârșită libertate – care nu se puteau manifesta între baionete și între controlori internaționali -, care izbucnește ca și izvoarele din stânci. A fost o manifestare unanimă a întregului popor. Au fost de față aceia cărora li se răpise până chiar și limba și care, cu îndărătnică energie, au zis că nu este putere lumească care să-i oprească să alerge la Alba Iulia, acolo unde este vorba de dezrobirea sufletului.

Alba Iulia este cel mai strălucit plebiscit, pentru că acolo a fost de față tot sufletul Neamului Românesc: cler, laici, dascăli, profesioniști, muncitori și țărani. În această Alba Iulie s-au decretat principii pentru care astăzi se luptă lumea civilizată; acolo s-a vorbit prima dată de dezarmare; în Alba Iulia am hotărât că războiul nu mai poate fi armă pentru tranșarea diferendelor internaționale; acolo s-a spus prima dată că popoarele trebuie să înțeleagă pe cale pașnică.

Ștefan Cicio-Pop
(Discurs Camera Deputaților, 1 decembrie 1932)