Două autonomii de O. Ghibu din 12 noiembrie 1917

144

Articolul intitulat „Două autonomii” scris de O. Ghibu și publicat în „Ardealul (Transilvania)”, la Chișinău, în 12 noiembrie 1917.

Acum când, mulțumită hotărârii congresului ostașilor moldoveni, Basarabia a ajuns să își vadă împlinit visul ei de un veac, pe dinaintea ochilor noștri sufletești trec toate suferințele și toate luptele, pe care le-am dat și noi în Transilvania, pentru dobândirea autonomiei țării noastre.

Când au venit ungurii în Europa, înainte de aceasta cu mai bine de o mie de ani, noi ne aveam țărișoarele noastre, cu voievozi români. Înfrânți de sălbăticia ungurească, noi ne-am pierdut țara și drepturile. De atunci și până astăzi nici o clipă noi n-am încetat de a lupta pentru a ne dobândi îndărăt slobozenia pierdută. Dar, vai, lupta noastră a fost zadarnică. N-au ajutat nici revoluțiile pe care le-am făcut din când în când, n-a ajutat nici suferința de o mie de ani. Ungurii au rămas tari și neînduplecați. Luptele noastre frumoase, date în cei din urmă 40 de ani, în Duma țării, pentru dobândirea autonomiei Transilvaniei, au fost luate chiar în batjocură de dușmanii noștri. De un astfel de lucru nici nu voiau să audă!

Totuși fruntașii noștri mai credeau că va veni vremea când ungurii vor fi siliți să ne dea autonomia. La începutul bătăliei, în anul 1914, când Austria era bătută de ruși și de sârbi, și când ungurii erau cum nu se poate mai strâmtorați, unii români credeau că, în sfârșit ungurii, acum și de teama României, ne vor da autonomia.

Dar și această nădejde a fost zadarnică. Abia atunci am înțeles noi că autonomiile nu se cer, ci se iau. Dar noi n-o puteam lua, fiindcă n-aveam o oaste națională, care să-și arunci sabia în cumpăna hotărârii. Iar fără oaste nimic nu se poate face. Când, în sfârșit, ne-am dat seama de aceasta, ne-am întors către țara noastră mamă, către România, și ne-am pus soarta în mâinile ei. Falnica oaste românească avea să ne dea ea, nu numai ceea ce de o mie de ani am tot cerut de la unguri, dar să ne dea totul, rupându-ne cu desăvârșire de la sânul otrăvit al Ungariei. Și dacă în trecut n-am putut avea o oaste națională românească în Transilvania, suntem mângâiați că avem cel puțin acum o astfel de oaste în România și în Franța. Voluntarii transilvăneni plecați din Rusia pe frontul francez vor face ei acum, ceea ce înainte nu s-a putut face. Regimentele ardelenești din România și din Franța sunt cea dintâi oaste națională a noastră. Umăr la umăr cu oastea din România, ea va ști să biruiască, luând ce ni se cuvine. Cu toate că pentru moment starea întovărășiților e deosebit de grea din pricina rușilor, păstrăm neclintită nădejdea că Dumnezeu va ajuta acestor oști să-și împlinească datoria lor sfântă de a dezrobi Ardealul de sub mână apăsătorilor noștri.

Precum oastea națională moldovenească a făurit autonomia Basarabiei, așa nădăjduim că și oastea națională ardelenească, mână-n mână cu cea românească, va făuri autonomia Transilvaniei, dar nu sub scutul austro-unguresc, ci sub al României, care s-a jertfit pe sine pentru noi. Vom fi atunci o țară fericită, la sânul dulce și cald al mamei noastre, pe care o vom iubi cu atât mai mult, cu cât și-a pus în primejdie însăși viața sa pentru ca să ne mântuiască pe noi.