Mărturii: Emil Isac, În drum spre Alba Iulia

285

În drum spre Alba Iulia este mărturia poetului clujean, Emil Isac, participant la Unirea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.

În drum spre Alba Iulia

Trenul pus la dispoziția noastră în silă, de către guvernul maghiar, a pornit după masă târziu. Distanța între Cluj și Alba Iulia este relativ mică, și nouă totuși ne-a trebuit aproape o jumătate de zi, să ajungem la Alba Iulia. Dar ca să ajungem la Alba Iulia, am așteptat ce-i adevărat, o mie de ani…

Am pornit fără teamă, căci pe mine personal, moartea și spaimă ei nu m-a neliniștit niciodată. Și am fost de atâtea ori în „ pericol de moarte”; încât cu o viață mai puțin, ori mai multe, nu mai însemna nimic.

În vagon discuțiile se porneau firește pe tema Unirii. Deși în timpul călătoriei cu Sever Dan (prieten din tinerețe) am vorbit mai mult de Oscar Wilde, decât de Pitt…

Sosisem seara târziu la Teiuș.

Și deodată, în vagoane, se răspândi vestea fulgerătoare, că trenul nostru a fost atacat de husarii unguri. Un român moț, care purta steagul, a fost ucis de un glonte, iar alții răniți. Soldați români, aflatori în tren, au coborât, și s-ar fi început o luptă nouă sângeroasă.

Era datoria noastră să intervenim. Prea puțin îmi păsa de pe pneumonia suferită, și fără pălărie, cu părul vâlvoi, am alergat noi în fruntea soldaților ardeleni și plângând de emoție i-am rugat, cu voce slăbită de boală, dar pline de iubire:

— Fraților, nu începeți vărsare de sânge! Vor muri sute de oameni… Ne vom răsbuna altfel! Și vom răsbuna pe mortul nostru!… Dar nu mai vărsați sânge!

Alții mai bătrâni, au intervenit și deși, și cu mare greutate s-au potolit oamenii noștri. După ce au luat ostateci, ca să poată identifica ucigașii stegarului nostru, trenul s-a pus din nou în mișcare și a pornit…

Alba Iulia.

— Doamne Dumnezeule! Am oftat. Ceeace văzusem, ne părea un vis. Sute și sute de drapele românești, mii de români cu steaguri, prapori, ofițeri români, popor imens.

Primul om pe care îl întâlnesc: Eugen Goga! Când ne despărțirăm, înainte cu vre-o 10 ani, purtase uniforma militară austriacă (era voluntar în Cluj) și acum… ofițerul unei țări libere. Un lung-lung și iertător strâns de mână.

*
*   *

— Alba Iulia.
Am pornit-o cu toții, unii pe jos, alții în trăsuri. Sosisem în piața mare, acolo mii și mii de români! Toate ulițele pline de țărani, din toate cârciumile se auzea chiuitul flăcăilor, și țipătul lăutelor și în restaurantul – mi se pare – Coroana, la o masă lungă: Maniu, Vaida, Cicio Pop, Goldiș, Valer Branișce etc Arhiereii aproape toți, și în noaptea din 30 noiembrie în Alba Iulia n-a dormit nimeni. Toată lumea aștepta parcă să se trezească soarele, ca să ne aducă Unirea. Un delir, care nu are început și sfârșit, a țesut un covor minunat pentru ziua de mâine, pe care va putea păși românul liberat.

… Noaptea întreagă am stat cu paharul în mână, cântând, discutând, agitând. Ici-colo presăram și puțină literatură în năduful de cafenea. (Era direct comic, că sgribuream de fiorii libertății, și vorbeam cu Vasile Goldiș despre fostul procuror: Dr. Morocza, care ne ucise “Românul”…)

… Dimineața a început năvălirea marilor cete de români, au pornit valurile unei mări a conștiinței naționale, să dărâme fortul Cesaro-împărătesc al vulturului sbârlit K. u. K.

În piața mare se adunase o lume, pe care numai visului putea înființa. Era frumoasă imensa mare, cu furtunile ei, cu sgomotul ei, cu liniștea ei!

“Vreți să fiți liberi?” Vocea teologică a lui Maniu își avea răspunsul în orga miilor de țărani:
“Vrem libertate”. Și niciodată nu voiu uita figura lui Miron Cristea, mâna pusă la jurământ, cu poala de mătasă căptușită cu violet.
După actul istoric, în care s-a unit iubirea neascunsă a unei țări libere, cu dragostea ahtiată a unei fecioare spoliată de către siluitorii ei – a trebuit să urmeze, deslănțuirea plânsului reținut de-atâtea zile, și să plângă bătrân și tânăr, femeie și bărbat. Plângea ca un copil bătrânul Cicio-Pop, cum plângeam și eu, și ai plâns și tu, român, care ai fost acolo, și care vei veni la Alba Iulia ca să îți aduci aminte de 1 Decembrie 1918, care pentru noi românii este mai mult ca oricare altă zi a istoriei umane.

*
*   *

Erau mulți gazetari străini și unul, un ungur, m-a rugat să-i spun, ce pot simți eu acum, poetul „ decadent”, „rafinat” – care represint curentul modernist în Ardeal… Și i-am spus, fără șovăire, că în aceste momente, simt înainte de toate ceea ce simte orice țăran român: simt aerul românesc. Simt soarele, frunza, floarea, vântul… și toate au un gust, o culoare, o însemnătate deosebită: românească. Este Instinctul natural al celui lovit, să se bucure, că nu mai poate fi lovit. Este bucuria celui obidit, că nu va mai fi umilit. Dar nu este în acest simțământ, nici furia răzbunării, dimpotrivă, în acele momente de erupțiune vulcanică a naționalismului integral s-a plămădit catechismul umanitar!

Acele puncte din Alba Iulia, modele de iertare, de iubire, de grijă pentru viitor, nici nu s-ar fi putut pune pe hârtie decât la lumina celor două sute de mii de priviri românești, nu le-a putut dicta decât inima uriașă a celor cinci milioane de români din Ardeal, care au vrut să dea întreg harul lor sufletesc, bunătatea, credința bărbătească a apărării drepturilor omenești respectate totdeauna.

Punctele din Alba Iulia nu sunt fabricațiile diplomatice ale unor doctrinar seci, ele au fost plăsmuirile unui minunat delir al sufletului românesc din Ardeal, care s-a vărsat pentru totdeauna în izvorul neprihănit al unității naționale. Deaceasta, gustul acestui nectar are ceva din gustul lacrămilor plânse cu bucurie și al cântecului dulce de robia sdrobită… și eu îi păstrez pe buze amintirea, cum păstrăm amintirea celei dintâi sărutări a celei, care ne-a deschis petalele sufletului, ca să ne intre săgețile soarelui, care ne-a trezit din somn.

De-aceasta poate, în sufletul meu, va rămâne neperitoare amintirea nopții de 1 Decembrie 1918, când un tren negru, cu geamuri sparte, cu stegar mort, cu locomotiva ciuruită de gloanțe, cu călători chinuiți de temniți, boală, lupte, așteptări… trenul negru s-a oprit de-odată într-o stație luminată feeric; fanfară, cântece, flori, sute și sute de drapele românești, sună necontenit „Deșteaptă-te române”… și citesc cu ochii învăluiți de fachiolul tainic al lacrămilor: Alba Iulia…

Alba Iulia. Parcă aș auzi cum sună în fundul unui abis lanțurile aruncate depe mâinile unei fecioare…

Alba Iulia. Parcă ar cânta mii și mii de suflete într-o dimineață de primăvară imnuri de mărire și copilul meu, născut în Ardealul României, își pune laolaltă mânuțele, privește la mine și șoptește cu glas de îngeraș: Amin!…