Nota de răspuns a guvernului român la nota din 5 mai a guvernului Ucrainei, din 19 iunie 1918

Nota de răspuns a guvernului român la nota din 5 mai a guvernului Ucrainei, din 19 iunie 1918.

Iași, 19 iunie 1918

Ministerul Regal al Afacerilor Străine are onoarea să confirme prin prezenta primirea notei ce i-a adresat guvernul Republicii cu nr. 2928 din 5 mai anul curent (înregistrată la București la 9 iunie trecut).

Ministerul Regal ia act de sentimentele amicale și de dorințele pe care guvernul de la Kiev a binevoit să le exprime în partea finală a numitei scrisori; își face de asemenea o datorie din a ruga de asemenea guvernul ucrainean să creadă în sentimentele de simpatie ce inspiră României tânăra Republica democratică a Ucrainei și în dorința constantă și sinceră a guvernului regal de a aplana toate dificultățile ce s-ar mai putea opune la stabilirea de relații cordiale și continue, cât mai curând posibil între cele două state vecine.

Dorința reciprocă manifestată de a ajunge prin explicații loiale la o înțelegere completă a impus guvernului regal obligația de a examina cu o atenție scrupuloasă afirmațiile și argumentele de care guvernul Republicii a crezut că trebuie să facă uz în nota mai sus menționată. Din acest examen a rezultat pentru Ministerul Regal certitudinea că, fără nici o îndoială, buna credință a guvernului de la Kiev a fost surprinsă prin informații voit eronate sau tendențioase și că este important înainte de toate să fie reduse la proporțiile lor reale și exacte și să se expună în mod lămurit faptele a căror discuție face obiectul prezentului schimb de note.

Dacă există un factor în afară de discuție, acesta e că teritoriul cuprins între Carpați, Nistru, Marea Neagră, cursul inferior al Dunării și în sfârșit o scurtă linie convențională unind Galații cu lanțul Carpaților, este un teritoriu geografic perfect delimitat pe care îl separă importante obstacole, aproape fără soluție de continuitate, de țările înconjurătoare. Pe acest teritoriu atât de lămurit circumscris a luat naștere și s-a dezvoltat din secolele IV până în XIV o populație românească, după cum alte populații românești urmau în același timp o evoluție paralelă în Transilvania, în Valahia și Macedonia. Informațiile cele mai vechi care ne-au parvenit dovedesc că, la începutul secolului al XIV-lea și în parte ca urmare a mai multor a emigrații românești venite din Transilvania, s-au format principate românești mai mult sau mai puțin independente în partea septentrională a zisului teritoriu, adică în Bucovina și în nordul Moldovei și a Basarabiei. În a doua jumătate a aceluiași secol, o nouă emigrare românească, mult mai importantă decât precedentele și venită de asemenea dinspre vest, a înglobat în mod rapid diversele principate despre care s-a vorbit mai sus într-un singur stat care a fost Principatul Moldovei și, începând din acel moment, Moldova a fost guvernată de către domnitori dintre care unii au fost bogați și puternici și care au domnit fără a fi contestați pe teritoriul cuprins între limitele geografice enunțate mai sus. Atunci și în scopul de a garanta frontierele lor au fost construite de către principii moldoveni marile fortărețe de la Hotin, Soroca, Tighina (Bender), Cetatea Albă, pe care le ocupară turcii, mai târziu Ackerman și Chilia și principii moldoveni au domnit în acest fel asupra țării Moldovei până în momentul când, în 1812, Rusia a ocupat cu forța jumătate din țara moldovenească, pe care Turcia i-a abandonat-o în disprețul capitulațiilor consimțite în secolul XV și XVI.

Nu este deci o provincie distinctă, ci jumătatea teritoriului Moldovei cea pe care Rusia și-a însușit-o, acum 106 ani, pentru că nu s-a putut constata niciodată nici cea mai mică diferență între limba, moravurile, tradițiile, obiceiurile etc. populației moldovenești de dincoace și dincolo de Prut.

Din punct de vedere geografic, etnografic, istoric, așa zisa provincie a Basarabiei a fost deci din toate vremile un pământ românesc și a format o parte integrantă și indivizibilă a Principatului Moldovei. Doar numele de “Basarabia” e cel care nu e absolut moldovenesc; chiar și acest nume, rezervat până în 1812 exclusiv extremității meridionale a acestui teritoriu, încă e un nume românesc, comemorând cucerirea de către Basarab, principele Valahiei, care în prima jumătate a secolului al XIV-lea supuse cu armele regiunile situate între brațele Dunării, cursul inferior al Prutului și Nistru și Marea Neagră.

Aceasta în ce privește trecutul. În cea ce privește prezentul, este important să se constate mai întâi că deși după ce a fost smulsă brusc Moldovei, acum 106 ani, iar apoi sustrasă cu precauțiuni inchizitoriale oricărei influențe din partea Patriei mame, aspectului românesc a pământului Basarabiei nu s-a schimbat aproape deloc. De fapt dacă se face excepție mai întâi de orașele cu populația lor cosmopolită și în parte flotantă de străini recent imigrați și de funcționari, iar în sud de coloniile germane imigrate în cursul secolului al XIX-lea, Basarabia oferă astăzi aproape același tablou ca acum 100 de ani, adică o populație agricolă compactă moldovenească de țărani, de ciobani, de muncitori agricoli și de mici cultivatori ocupând aproape în totalitate satele acestui teritoriu: la nord, în districtul Hotin și de-a lungul cursului Nistrului s-au produs infiltrații mai mult sau mai puțin importante ale populației ucrainiene, în sfârșit, în sud, sate rare de cazaci, ruși schismatici, de bulgari și de musulmani veniți din Dobrogea. Mai e de notat – și acest fapt prezintă o importanță ce n-ar putea fi contestată – că aproape totalitatea denumirilor toponimice, nume de localități, de sate, de pământuri, de păduri, de munți și văi, de cursuri de apă etc. – sunt chiar în partea Basarabiei ocupată odinioară de tătari, pur moldovenești și că numele similare de origine străină sunt ori prea recente, ori prea rare, ceea ce dovedește în mod peremptoriu marea vechime și persistența evidentă a elementului românesc pe întreaga întindere a teritoriului cuprins între Prut și Nistru.

Acestea sunt, reduse la proporțiile lor reale și exacte, datele în chestiune. Toate argumentele și toate motivele de nu importă ce ordine, geografic, etnografic și istoric, dovedesc într-o manieră irefutabilă că așa zisa provincie a Basarabiei, cedată în 1812 de către Turcia în disprețul dreptului și al tratatelor, nu este decât Jumătatea de răsărit a teritoriului moldovenesc, iar această jumătate trebuia să se reîntoarcă în mod necesar la Moldova, la lichidarea Imperiului țarist. Aceasta este atât de limpede și atât de evident încât Puterile Centrale ale Europei, a doua zi după un război pe care li l-a declarat România însăși, nu s-au gândit să conteste ceea ce în mod evident era incontestabil și nu s-au opus la aceea ca dorința exprimată de către românii din Basarabia de a vedea provincia lor reunită cu patria mamă, să devină un fapt împlinit.

Nu este poate inutil să se reamintească aci evenimentele care au precedat de aproape această unire. Așa cum nu ignoră nici guvernul Republicii, indisciplina și anarhia care n-au încetat, începând din primăvara anului trecut, să facă progrese în armata rusă, ajunseseră la culme în toamna următoare: regimente întregi în debandadă, dotate cu artilerie și prevăzute cu material de război, se întorceau în dezordine în Rusia, jefuind și incendiind în trecerea lor, unitățile românești dând contra acestor trupe uneori lupte în toată regula. Toate bandele se reîntorceau în Rusia traversând Basarabia unde guvernul român poseda depozite de material și de aprovizionare pentru mai multe sute de milioane, care în lipsă de pază suficientă ar fi fost în mod inevitabil jefuite și incendiate, potrivit obiceiurilor bolșevice. Trimiterea în Basarabia a trupelor necesare pentru salvgardarea menționatelor depozite era deci pentru guvernul român o datorie imperioasă și această sarcină i-a fost facilitată într-un mod deosebit când – terorizat și exasperat de actele de jaf la care se dădeau fără încetare timp de luni îndelungate trupele rusești care, pentru a se întoarce la căminele lor, traversau în mod necesar Basarabia – Sfatul Țării, la cererea populației întregi, a adresat în mod spontan guvernului regal rugămintea de a trimite de urgență trupe suficiente pentru a garanta viața, onoarea și averea populației muncitoare și pașnice din această provincie. Apelul acesta adresat României nu putea rămâne fără ecou, chiar din motivul Comunității de rasă, și armata română a veni în ajutorul românilor din Basarabia fără să abandoneze soarta celorlalte populații de origine diferită. Ce este de mirare deci dacă, ulterior, populația Basarabiei a declarat, prin organul reprezentanților săi legali, că preferă ordinea și securitatea în locul anarhiei și că în sfârșit și-a manifestat dorința de a vedea Basarabia unindu-se cu România, ceea ce se făcu prin unirea proclamată la 27 martie / 9 aprilie trecut, prin 86 de voturi contra 3.

Este însuși actul din 27 martie / 9 aprilie căruia guvernul Republicii, în mod evident greșit informat, înțelege să-i conteste legalitatea, pentru motive dintre care unele privesc chestiuni de formă în timp ce celelalte, mult mai importante, se referă la însuși fondul contestației care ne separă.

Ministerul Regal constată mai întâi că guvernul Republicii numește în mod predilect actul solemn de la 27 martie / 9 aprilie 1918 când o anexiune, așa cum se spune în nota precedentă cu nr. 1512 din 12 aprilie trecut, când o încorporare, așa cum s-a afirmat în nota următoare nr. 2928/1918, guvernul Regal are onoarea să răspundă că actul mai sus-menționat n-a avut nici efectul unei anexări, nici al unei încorporări, ci al unirii Basarabiei cu România, așa cum o proclamă votul Sfatului Țării și așa cum e stipulat în mod limpede în toate decretele și celelalte documente oficiale întocmite ca urmare și în virtutea zisului vot, și despre care se poate transmite o copie conformă, dacă e cazul, guvernului Republicii.

Cât privește celelalte argumente și afirmații expuse în nota nr. 2929/1918, Departamentul regal are onoarea să formuleze în privința lor următoarele observații:

1. — Guvernul Republicii susține că organul reprezentativ provizoriu al fostei Republici Moldovenești s-a constituit, având în vedere circumstanțele anormale, în condiții extraordinare și că pentru acest motiv el se găsea în imposibilitate de a urma modul general adoptat pentru organizarea normală a reprezentării naționale.

În această privință Ministerul Regal se grăbește să observe că același lucru se întâmplă aproape peste tot după schimbări violente de  regim; că modul general adoptat pentru organizarea normală a unei reprezentanțe naționale, poate diferi de la o țară la alta, după timpuri și împrejurări și că, potrivit informațiilor ce i-au parvenit, Rada ucraineană, al cărei rol a fost preponderent la începutul republicii, s-a constituit și funcționează la Kiev într-o manieră aproape identică cu aceea a Sfatului Țării de la Kișinău, Departamentul regal nu înțelege bine de altfel importanța și sensul argumentului mai sus menționat: guvernul Republicii pare a vrea să afirme că Sfatul Țării ales în Basarabia s-ar fi constituit într-o manieră strict conformă cu spiritul legilor rusești care reglementau altădată alegerea și funcționarea. Aceasta s-ar putea spune pentru toate adunările legislative ale statelor care au succedat imperiul țarilor, în special pentru Rada ucraineană, iar guvernul român nu crede că s-au preocupat foarte mult în Ucraina, ca și în altă parte, să respecte vechile legi rusești.

Trebuie deci considerat ca un principiu esențial al bazei însăși a existenței legale a acestor adunări, că ele trebuiau să îndeplinească pentru constituirea noilor state, acte universal acceptate și recunoscute de o manieră încât să reiasă că ele erau expresia legală a națiunii însăși și că deciziile lor au fost adoptate în virtutea principiului astăzi de necontestat că fiecare națiune este stăpâna destinelor sale și al viitorului său. Din acest punct de vedere este în afară de orice îndoială că după căderea Imperiului rus, Sfatul Țării a guvernat în mod public Basarabia, fără întrerupere și în deplină independență, că el funcționa ca reprezentanța legală și ca autoritatea supremă a Basarabiei, fără ca cineva să-i fi contestat vreodată drepturile și legitimitatea sa, și că în obiecțiile sale enumerate la nr. 2 și 3, guvernul Republicii invocă el însuși în sprijinul tezei sale anumite decizii, declarații și acte ale aceluiași Sfat al Țării a cărei legitimitate o contestă la nr. 1.

2. — Că același Sfat al Țării ar fi declinat în diverse reprize în mod normal orice idee de supunere politică față de România.

Guvernul Regal nu cunoaște în ceea ce privește politica generală și poziția internațională a Basarabiei decât cele 3 declarații făcute de Sfatul Țării la datele următoare:

3.— Că Sfatul Țării a declarat odinioară că organizarea definitivă a Basarabiei era rezervată unei constituante ce urma să fie convocată ulterior.

Această pretinsă declarație nu reiese din nici un act oficial; în mod logic Sfatul Țării nu putea s-o facă pentru simpla rațiune că era el însuși o adunare constituantă; mai mult, membrii cei mai autorizați ai acestui vechi parlament al Republicii Moldovenești — și printre ei domnul Inculeț, care era președintele ei — opun afirmației mai sus enunțate o dezmințire categorică. Deci cu o autoritate deplină și integrală Sfatul Țării proclama în mod solemn, la 27 martie/9 aprilie trecut, unirea Basarabiei cu România.

4.— Că Reprezentanții Puterilor Antantei ar fi garantat în scris guvernului Republicii Moldovenești independența sa politică în raport cu România.

Guvernul Regal nu cunoaște de asemenea nici existența unei astfel de declarații de garanție și ar fi fericit să obțină o comunicare cu privire la conținutul acestui document, aceasta evident sub titlul pur documentar. Guvernul Regal este de altfel convins că o astfel de declarație trebuia să garanteze în principal și în mod necesar independența politică a Basarabiei nu în raport cu România care abia ieșită dintr-un război nefericit pentru ea, nu avea desigur nici cea mai mică intenție de a face cuceriri sau de a anexa teritorii, ci mai ales în raport cu celelalte țări vecine ale Basarabiei.

5. — Garanția mai sus menționată ar fi fost confirmată ulterior de către guvernul român.

România întreagă, a doua zi după un război întreprins cu eforturi mult deasupra forțelor sale, a văzut cu profundă emoție prăbușirea Imperiului Rusiei și eliberarea populației românești din Basarabia pe care în plină Europă și în plin secol al XX-lea țarismul o izola și oprima încă prin procedee asiatice. Pentru fiecare român a constituit aceasta singura bucurie a acestor ani de doliu și tristețe, iar Guvernul Regal n-a avut de la început decât singura dorință de a vedea Basarabia bucurându-se în sfârșit de libertățile de care fusese lipsită de mai bine de 100 de ani. Drepturile sale istorice incontestabile au impus și impun totuși României datoria sacră de a veghea ca libertățile în sfârșit cucerite să nu mai poată fi răpite niciodată românilor din Basarabia și această datorie va ști s-o facă respectată, dacă va fi cazul, orice guvern român.

Guvernul Regal declară deci din nou că n-a avut niciodată intenția de a cucerit, de anexa sau de a încorpora Basarabia, dar n-ar putea să renunțe la drepturile istorice ale României, asupra unui pământ românesc și tocmai din acest drept decurgea pentru el obligația imperioasă de a consimți în virtutea dreptului istoric imprescriptibil la dorința formulată de imensa majoritate a populației din Basarabia și de a accepta unirea care garantează definitiv poporului din Basarabia binefacerile libertăților din care a fost atât de lung timp și atât de injust privat.

6. — Afirmațiile conținute în acest paragraf sunt exacte dar ele sunt incomplete, ceea ce le denaturează sensul și importanța. Guvernul Republicii trebuie să țină seama de faptul că Guvernul Regal a trimis trupe în Basarabia nu numai pentru a salvgarda depozitele sale, dar și pentru salvgardarea vieții și bunurilor tuturor locuitorilor provinciei, fără deosebire de origine sau naționalitate, și că aceasta s-a produs în urma cererilor presante ale Sfatului Țării și a întregii populații terorizate prin excesele bolșevice, așa cum s-a explicat pe larg mai sus.

7.— Este foarte dificil pentru guvernul român să pună astăzi la îndoială veracitatea și temeinicia afirmațiilor conținute în raportul pe care îl făcuse odinioară generalul Coandă, cu atât mai mult ca guvernul Republicii nu specifică în mod limpede inexactitățile de care se plânge. Guvernul Regal se limitează să constate că declarațiile presupuse astăzi ca inexacte concordau odinioară pe deplin cu modul de a vedea și de a acționa a guvernului Ucrainei care condamna atunci politica de acaparare și de cuceriri a țarismului. Nu este de prisos să-și reamintească că numitul guvern nu ridica atunci nici o pretenție cu privire la Basarabia și că avusese grijă să declare că Nistrul forma una din frontierele Republicii Ucrainiene.

Guvernul Regal respinge în maniera cea mai categorică acuzațiile conținute în alineatul următor din nota menționată și regretă în mod viu că guvernul Republicii a acordat atenție unor bârfeli tendențioase și unor afirmații lipsite de orice bază. Guvernul Regal afirmă că tot ce s-a pus în sarcina sa privind așa numitele presiuni, intimidări sau violențe exercitate direct sau indirect asupra membrilor Sfatului Țării este complet inventat. Niciodată n-au fost luate măsurile coercitive despre care este vorba, nu s-a impus niciodată un ultimatum cu un termen de 3—4 ore sau de 24 ore, Sfatului Țării. Este posibil ca unirea de la 27 martie să fi nemulțumit profund și să fi decepționat câțiva aderenți convinși ai regimului țarist și ai Rusiei Mari; Guvernul Regal nu se aștepta totuși ca doleanțele admiratorilor regimului abolit să găsească un ecou atât de binevoitor în sânul guvernului tinere Republici care s-a intitulat, chiar de la începuturile sale, democratică.

Guvernul Regal a examinat de asemenea cu aceeași atențiune imparțială celelalte declarații și argumente conținute în ultima parte a Notei nr. 2928. A văzut acolo cu surprindere că guvernul ucrainean refuză să recunoască drepturile necontestate ale României privitoare la Basarabia și reclamă propriile sale drepturi asupra acestei provincii. Aceste ultime drepturi, de altfel nici decum specificate, sunt acelea pe care Guvernul Regal își asuma sarcina de a le examina aici.

Așa cum s-a spus mai sus, obstacole naturale, chiar și cele mai importante nu opresc niciodată cu desăvârșire migrațiile umane. De-a lungul Nistrului s-au produs infiltrații ucrainiene care s-au stabilit în districtul Hotin și de-a lungul malului drept al fluviului; dar în același timp numeroase infiltrații românești s-au produs de asemenea pe malul opus.

În secolele XIII—XIV emigrații românești foarte puternica venite din Transilvania au trecut strâmtorile Carpaților și s-au stabilit în Bucovina, în Moldova, în Basarabia și dincolo de Nistru; în a doua jumătate a secolului al XIV și în cursul întregului secol al XV această emigrare a elementului românesc spre răsărit a fost deosebit de importantă și aceasta nu poate surprinde dacă ne gândim că țăranii moldoveni căutau dincolo de Nistru un refugiu pentru a se sustrage luptelor și războaielor necontenite care sângerau atunci fără încetare Moldova.  Coloniștii români s-au stabilit în acest fel în mare număr în regiunea cuprinsă între Nistru și Prut, atunci depopulată și aproape abandonată propriei ei sorți, și ei au prosperat desigur acolo, pentru că analistul polonez Sarniski raportează că pe vremea sa unul din cele trei drumuri mari care duceau de la Nistru la Nipru purta numele de “Drumul Moldovenesc”. Mai târziu o altă cauză a provocat noi emigrări: spre sfârșitul secolului al XVI-lea și în cursul secolului al XVII-lea numeroase familii nobile și princiare din Moldova s-au înrudit cu familii nobile din Polonia și au obținut în acest fel domenii în Polonia și în special în Podolia unde se retrăgeau de preferință atunci când vicisitudinile politice și persecuțiile le forțau să-și caute refugiul în altă parte. Numeroși principi ai dinastiei Movilă, apoi membri ai famililor Stroici, Balica, Costin, Barnovki, Petriceicu etc. au transplantat atunci un mare număr de țărani și iobagi moldoveni pe pământul lor din Podolia, devenite în acest fel un azil pentru familiile nobile și princiare, după ce fusese timp îndelungat refugiu pentru popor. În curând legăturile care legau astfel Podolia de Moldova au devenit și mai unite: în 1682, în urma supunerii cazacilor, Sublima Poartă a conferit demnitatea de “Prințul domnitor al Ucrainei întregi de la Nistru până la Bug” principelui Moldovei Gheorghe Duca, precum mai târziu succesorului său Dumitru Cantacuzino, care au domnit în mod efectiv în Podolia unde au fost construite palate princiare pentru ei la Tsikanova (Cecinowka) pe Nistru și la Nemirova pe Bug și unde judecățile se făceau în limba română în numele principelui Moldovei. Dominația moldovenească a fost de scurtă durată, dar spre mijlocul secolului al XVIII- lea orașe ca Moghilev aveau încă funcționari municipali moldoveni, iar principele Moldovei încasa dreptul la fel ca și la Rascov și în alte orașe podoliene. Ultimul episod a avut în sfârșit loc între 1788 și 1795 când la stăruințele Ecaterinei a II-a, care le-a dăruit mari întinderi de pământ, numeroși boieri moldoveni s-au mutat cu iobagii și sclavilor în Podolia, iar guvernul Republicii cunoaște cel puțin cazul din 27 ianuarie 1792, prin care împărăteasa Rusiei dona câtorva boieri moldoveni 260.000 deseatine de pământ arabil. Au fost întemeiate numeroase sate românești acolo, dintre care unele mai prosperă încă, pentru că examinarea oricărei hărți vădește existența între Nistru și Bug a foarte numeroase sate având nume pur românești și fiind locuite de coloniști de origine moldovenească. Rezultă din ceea ce precede că de-a lungul a numeroase secole și fără întrerupere, Podolia a fost câmpul unde se revărsa preaplinul populației moldovenești și care permitea valorificarea și fructificarea muncii coloniștilor români. Rezultă de asemenea că Ucraina n-a avut niciodată drepturi asupra Basarabiei și n-a putut exercită nici o influență asupra ei, deoarece tocmai dimpotrivă, Moldova a fost aceea care din toate vremile a exercitat o influență necontestat asupra Podoliei, parte a Ucrainei, și că influența moldovenească a lăsat acolo vestigii care persistă încă și în zilele noastre.

Neavând niciun drept istoric de valorificat asupra Basarabiei, numita Notă invocă cel puțin un alt argument și afirmă de mai multe ori că românii nu formează majoritatea populației din Basarabia, și că această majoritatea aparține popoarelor nemoldovene, printre care se numără mulți ucraineni.

Autoritățile regale nu ignoră publicațiile panslaviste din care se inspiră afirmațiile mai sus enunțate și potrivit cărora românii sau moldovenii ar reprezenta numai 49% sau 46% din totalul populației basarabene; de aceea au adoptat din timp măsurile necesare pentru a verifica datele acestor publicații mai mult sau mai puțin oficiale, iar această verificare a avut ca rezultat să dovedească că numărul românilor locuind în Basarabia depășește în realitate 70 la sută din totalul populației, în timp ce ucrainienii nu se găsesc acolo decât într-o proporție infimă. Guvernul ucrainean va admite cu greu sinceritatea și temeinicia acestui rezultat; așa încât guvernul român poate face abstracție de aceasta și să rezolve problema indirect, prin examinarea câtorva faptei ușor de controlat.

Mai întâi este neîndoios că până în 1812 Basarabia era un pământ românesc din vremurile cele mai îndepărtate, prin excelență agricol și că elementul românesc era în mod necesar mult mai important, pentru că românul este acela care se îndeletnicește de preferință cu agricultura.

E demonstrat apoi că până spre 1870 proporția elementului românesc nu scăzuse acolo, deoarece marea statistică oficială a Rusiei, publicată sub direcția generalului Obroutcheff de către Statul Major Rus, afirmă că, în 1871, moldovenii formau ¾ din populația Basarabiei.

Deci, începând din 1870 ar fi pierdut acolo elementul românesc terenul, încât să scadă de la 75% la 46%. Această presupunere este atât de riscantă, încât este suficient s-o formulezi pentru a vedea caracterul ei neverosimil. Proporția populației române n-a putut să scadă în Basarabia, dinpotrivă pentru următoarele motive simple:

Se cunoaște în general că Basarabia este o țară de o fertilitate și bogăție rară, și că această bogăție se datorează aproape exclusiv agriculturii. Românii din Basarabia fiind în imensa lor majoritate țărani și cultivatori de pământ, rezultă că trebuie să se găsească într-o situație materială prosperă, iar investigațiile făcute au confirmat că țăranul român din Basarabia este în general muncitor și bogat.

Țăranul român este excepțional de prolific; în România creșterea totală a populației, datorită mai ales populației rulare, a fost de aproape 40% în cursul ultimelor 25 de ani și aceeași creștere a fost constatată de asemenea și la țăranii români din Transilvania. Este deci mai mult decât probabil că populația română din Basarabia de asemenea nu s-a micșorat, a crescut.

S-a remarcat în sfârșit de către toți cei care au călătorit prin Basarabia că limba română e vorbită acolo în general de către toți locuitorii, săteni și orășeni, ceea ce în mod sigur n-ar fi cazul dacă majoritatea populației ar fi format-o acolo elementele străine, emigrate de curând.

Aceste simple constatări sunt suficiente pentru a indica chiar de acum soluția problemei; în consecință este imposibil să se susțină că pe un teritoriu care a fost din toate vremile românesc și pe care elementul autohton Moldovenesc forma încă în 1870, ¾ din populația totală, ca proporția populației române să fi putut scădea după 1870 sub 50% în timp ce se constată că imensa majoritate a acestei populații este bogată, muncitoare și prolifică și că limba română este vorbită universal în Basarabia.

Dar și alte fapte ajută să apară la lumina adevărul. Pentru ca elementul românesc să fi putut scade în proporțiile mai sus indicate, ar fi trebuit în mod necesar ca un alt element etnic să-i fi luat locul, deoarece, de la 1870 încoace numărul total al populației din Basarabia n-a putut să scadă, ci dimpotrivă. Aceste element etnic străin nu este elementul evreesc, deoarece numărul evreilor locuind în Basarabia se cunoaște; nu sunt de asemenea nici germanii, nici cazacii, nici țiganii, rușii schismatici sau bulgarii, toți oameni de rasă sau religii diferite, ușor de recunoscut și al căror număr de altfel redus se cunoaște. Rămân deci ucrainenii — și în acest caz este important să se știe unde s-a putut stabili în Basarabia această imigrației ucraineană atât de importantă. Desigur nu în orașe, pentru că populația totală a celor 12 orașe principale din Basarabia nu este în momentul de față decât de 490.000 locuitori care în mod evident nu sunt toți ucrainieni; deci la țară ar fi trebuit să emigreze ucrainienii în mase formidabile după 1870 și s-ar fi stabilit acolo în dauna țăranilor români. Este inutil să se spună că un astfel de exod, fără exemplul din epoca migrației popoarelor din Evul Mediu, n-ar fi trecut desigur neobservat, ori nimeni n-a auzit niciodată vorbindu-se de el; că nu pericolul ucrainian, ci numai cauze economice profunde și bine determinate ar fi putut determina pe țăranul român bogat, prolific și laborios, să-și cedeze bucata de pământ ancestrală ucrainienilor și că aceste cauze economice nu s-au produs niciodată până în prezent; că o colonizare ucraineană propriu-zisă nu există de fapt decât în extremitatea nordică a Basarabiei, adică pe vechiul teritoriu al fortăreței Hotin de unde turcii au alungat populația românească în timpurile când iei uzurpară acest teritoriu, de la 1712 până la 1812; și în sfârșit, că este himeric și în zadar să se caute mase ucrainene mari în Basarabia unde numărul lor atinge doar 210.000 suflete. A susține în aceste condițiuni că există în Basarabia mai mulți ucrainieni și ruși decât moldoveni ar echivala cu aceea că există mai puțini polonezi decât ruși în Polonia rusească și mai mulți ruși decât ucrainieni în Ucraina.

Este deci inutil și fără importanță să se facă caz de afirmațiile înșelătoare lansate de anumite publicații rusești al căror scop și ale căror tendinței, ușor de ghicit, se potrivesc atât de concret cu intențiile și scopul urmărit de un secol cu o rară perseverență de către regimul țarist: deznaționalizarea cu orice preț a elementelor etnice eterogene ale Imperiului. Apreciind la justa valoare înalta importanță a elementului românesc ca factor economic, care îl determinase să nu împiedice munca lui, regimul abolit urmărea în mod metodic rusificarea moldovenilor basarabeni prin mijloace demne de alte secole. O barieră de netrecut izola mai întâi complet Basarabia de restul Europei și de 106 ani încoace n-a putut trece Prutul niciodată nici o carte, nici un ziar, nici o publicație românească; autorizarea de a imprima în românește a fost sistematic refuzată după 1812 în Basarabia, limba română a fost implacabil interzisă în biserică și școală și din cele 15 mii de volume care formau fondul Bibliotecii din Kișinău nu exista până în ultima vreme nici o singură carte în limba română. A transforma prin statistici românii în ruși, a susține că într-un interval de 40 de ani proporția populațiilor românești a scăzut de la 75% la 46%, în sfârșit a trimite eventual pe cei mai recalcitranți să colonizeze regiunile sălbatice din Caucaz și de pe Amur constituie — trebuie recunoscut — foarte puțin lucru în comparație cu regimul impus Basarabiei întregi timp de mai bine de un secol.

Rămân ultimele argumente invocate pentru a impune dacă nu drepturile inexistente ale Ucrainei asupra teritoriului cuprins între Prut și Nistru, cel puțin motivele pentru care guvernul Republicii ar vrea — așa cum o spune fără ambiguități în nota sa nr. 2928 — să încorporeze Basarabia la Ucraina chiar acordându-i o autonomie cu care Basarabia, lămurită prin propria sa existență, n-ar avea ce face, pentru că ea n-a uita nici promisiunile de autonomie deplină și întreagă ce i s-au făcut în 1812, nici autonomia atât de redusă și mai degrabă de formă ce i s-a acordat în 1816, nici maniera brutală cu care a fost despuiată de această autonomie în 1871, și redusă la starea de district rusesc.

Cât pentru necesitățile strategice și necesitățile economice, guvernul regal are onoarea de a remarca, că în absența oricărui motiv plauzibil, numitele necesități au fost din toate vremile argumentul final invocat pentru a justifica toate acaparările și toate cuceririle. De curând însă politica țaristă nu avea alte argumente pentru a justifica pretențiile sale de a monopoliza Bosforul și Marea Neagră, iar astăzi Republica Ucrainei nu poate face caz — dacă numai nu se raliază pe față la principiile politicii imperialiste — chiar de aceste argumente prea cunoscute pentru a ridica pretenții cu privire la un teritoriu asupra căruia ea nu poate impune nici un drept. Dacă necesitățile strategice și economice ar putea fi invocate ca argumente suficiente și valabile pentru a justifica pretențiile de sporire a teritoriilor, România ar fi în drept să ridice la rândul său pretenții care ar putea viza Podolia și chiar portul Odessa. De fapt, contra oricăror criterii de echitate și justiție, România este acum în Europa singura țară lipsită de un port la Mare și nimeni n-ar putea contesta astăzi că posesiunea unui astfel de port n-ar constitui o chestiune de cea mai mare importanță, interesând în mod direct progresul și existența oricărei țări civilizate. Și totuși astfel de pretenții — desigur plauzibile ale României — ar fi considerată de toată lumea care exagerate, iar Ucraina n-ar lipsi să se revolte, să protesteze contra unor revendicări asemănătoare.

Guvernul Regal păstrează speranța fermă că în urmă explicațiilor acestora sincere și loiale, guvernul Republicii va binevoi să examineze din nou, într-o manieră scrupuloasă și imparțială, toate elementele chestiunii care a format obiectul prezentului schimb de note, și el crede că o nouă examinare, înlăturând erorile și îndoielile, va face fără obiect discuții care prin forța lucrurilor trebuie să rămână sterile. Guvernul Regal are convingerea fermă că guvernul de la Kiev, este de asemenea însuflețit de dorința de a consacra tot timpul său și toate forțele sale ridicării și organizării patriei sale, pentru a face din această țară, atât de frumoasă și de bogată, un factor important de civilizație și de progres în orientul Europei. El apreciază însă că în zilele noastre nici o țară n-ar putea trăi o viață normală fără să întrețină relații continue cu celelalte țări și cu atât mai mult relații strânse cordiale și de bună vecinătate cu țările de care o separă frontierele. Iată de ce Guvernul Regal, încrezător în patriotismul luminat, în înalta înțelepciune și în bunele intenții ale guvernului de la Kiev, este convins că acesta nu va lipsi de a face tot ce depinde de el pentru a se putea stabili relații normale și continue, cât mai curând posibil, între România și Ucraina.

Ministrul afacerilor străine,
C. C. Arion

*Nota este partea unui schimb de scrisori, dintre guvernele român și ucrainean, pe chestiunea unirii Basarabiei cu România. (vezi notele din  13 aprilie, 20 aprilie, 5 mai)