Sărbătoarea sărbătorilor de O. Ghibu din 26 noiembrie 1917

71

Articolul intitulat „Sărbătoarea sărbătorilor” scris de O. Ghibu și publicat în „Ardealul (Transilvania)”, la Chișinău, în 26 noiembrie 1917.

Cât de nepătrunse sunt căile Domnului!

Care dintre noi, cei peste 100.000 de Transilvăneni pribegi prin Rusia, ar fi crezut vreodată să ajungă să vadă cu ochii lor minunea petrecută la 21 noiembrie în Chișinău? Noi așteptăm de 1.000 de ani ziua dreptății cele vecinice și iată ceasul a sunat mai întâi pentru frații noștri moldoveni!

De când a izbucnit războiul lumii, gândurile noastre zburau numai spre Câmpul Libertății de la Blaj, spre Câmpia Turzii, unde a fost ucis mișelește Mihai Viteazul, și spre Alba Iulia, unde au fost tăiați pe roată Horea și Cloșca, și iată, că în loc să ajungem în aceste locuri visate de noi, soarta ne-a aruncat în Chișinău, unde am fost martori la cea mai mare întâmplare din viața Basarabiei!

Ce sărbătoare măreață, ce zi fără pereche! În adevăr, Sărbătoarea sărbătorilor și praznicul praznicelor! Când am ascultat în biserica catedrală slujba dumnezeiască în limba națională, când am văzut pe palatul Sfatului Țării fluturând tricolorul românesc, când, la deschiderea ședinței, corul a intonat în accente de o putere covârșitoare Deșteaptă-te Române și mai ales, chemarea: „români din patru unghiuri acum ori niciodată, uniți-vă în cu jet, uniți-vă-n simțiri…” ni se părea că s-au deschis în fața noastră porțile raiului și am văzut pe însuși Cel nevăzut. Cine și-ar mai fi putut stăpâni plânsul în acele clipe de o măreție unică în felul ei? Din sufletul nostru copleșit de bucurie se ridica numai cuvântul de laudă: „Mare ești Doamne si minunate sunt lucrurile Tale!”

Dar sărbătoarea fraților noștri moldoveni, pentru noi a fost și un prilej de adâncă durere. Căci oricât am fi vrut să ne uităm, în acele clipe, pe noi înșine, să uităm suferințele noastre din trecut și nădejdile neîmplinite pentru viitor, nu am putut izbuti. Când am văzut armata națională moldovenească, al cărei steag l-a sfințit episcopul Rus Gavriil, ne plângea inima că noi nici într-o mie de ani n-am putut să ajungem la o astfel de oaste. Când am văzut în fruntea Sfaturilor Țări pe un Moldovan, care purta pe piept frumosul tricolor național și care conducea în limba românească adunarea țării, sufletul nostru era într-una chinuit de știrea citită, cu o seară mai înainte, în gazeta „România Mare” de la Kiev, despre spânzurarea, la Cluj, a câtorva zeci de intelectuali români din Transilvania, numai pentru că au purtat și ei la pieptul lor culorile naționale și s-au arătat români neînduplecați în toate împrejurările…

Iar când în ședința cea dintâi a Sfatului, am văzut până și pe cele mai mici noroade, cum sunt găgăuzii, bucurându-se de toate drepturile naționale, după care noi luptăm zadarnic de veacuri întregi, un simțământ de amărăciune ne-a cuprins inima.

De aceea, la încheierea ședinței celei dintâi a Sfatului Basarabiei, când am strigat și noi din toată inima: Trăiască Basarabia, urarea noastră era unită cu rugăciunea: Îndură-te Doamne și de noi! Sloboade-ne Ardealul din robie!