Articolul intitulat „Ardeleni și Basarabeni” scris de O. Ghibu și publicat în „Ardealul (Transilvania)”, la Chișinău, în 5 noiembrie 1917.
Războiul cumplit de acum ne-a adus, pe lângă mari bucurii și foloase. Pentru întâia oară, în acest război am simțit noi, toți românii, că suntem un popor. Am putea zice că adevăratul popor românesc acum a fost descoperit de fapt. Căci să ne gândim numai puțin: cine a cunoscut în adevăr până acum întreg neamul nostru? Putem răspunde hotărât, că aproape nimeni. Câți știau, de pildă ce e Basarabia și câți basarabeni știau ce e peste Prut și peste Carpați? Dar iată a venit războiul. Mai întâi s-au întâlnit transilvănenii cu basarabenii ca dușmani pe câmpul de luptă, având să tragă unii în ceilalți cu glonțul; Transilvăneni, de dragul Împăratului de la Viena, Basarabenii de dragul Țarului de la Petrograd. În curând ei s-au simțit însă frați și bucuria le-a fost fără margini de mare, când și-au putut dezveli unul altuia sufletul, cu toate dorurile și cu toate nădejdiile lui. Aici ei au simțit că, deși „dușmani”, ei sunt frați și fac parte din același popor.
Nenorocirea de acum un an a României a adus apoi cu sine că peste 100.000 de ostași moldoveni din Basarabia au fost trimiși pe frontul românesc. Cu toții au simțit în sufletul lor un fior nou. Frontul românesc le spunea altceva, decât frontul nemțesc, austriac sau turcesc. Căci aici vedeau frați de o limbă și de o lege cu ei, și, oricum ar fi, dar niciodată sângele apă nu se face. Basarabenii vedeau că românii au și ei o țară a lor, au o oaste sprintenă și vitează, cum nu mai e alta, au o iubire de patrie cum ei n-au pomenit pe nicăieri pe unde au umblat, și au și un ideal național politic, care se cuprinde în două cuvinte: „România mare”. Cu bună seamă, că atingerea basarabenilor cu frontul românesc le-a întărit inimile mai mult decât un veac întreg până atunci.
Dar și în Basarabia însăși s-au petrecut în vremea aceasta lucruri vrednice de pomenit. Batalioanele de voluntari (dobrovoleți) transilvăneni, care trec din Rusia spre frontul românesc, se opresc în Chișinău, unde sunt primite într-un chip care întrece orice închipuire. Moldovenii le dau fraților lor de peste Carpați un steag național pe care să-l ducă în numele lor la Alba Iulia! Voluntarii ardeleni se întâlnesc cu învățătorii moldoveni, ascultă împreună în cea mai mare sală din Chișinău cursuri de istorie și de literatură românească; cântă laolaltă cântece naționale, în sala cea mare a Primăriei, și în drumul lor spre gară sunt întâmpinați de cohorta ostașilor moldoveni, care le ies înainte cu steagul național al întregului popor românesc. La despărțire învățătoarele moldovence dau voluntarilor ardeleni buchete de flori legate cu minunate panglici tricolore și le urează din inimă: să le fie presărat cu flori drumul lor biruitor spre Transilvania. Altădată, un alt batalion se înfrățește cu cei 500 de delegați ai ostașilor moldoveni, care, adunați la congresul din Chișinău, hotărăsc autonomia Basarabiei. Ca dintr-un singur piept răsună cu acest prilej din mii de piepturi moldovenești și ardelenești înălțătorul Deșteaptă-te române!
Da, de azi înainte nu mai suntem niște frânturi de popor, aruncate de soartă pe unde a vrut ea, de azi înainte suntem un popor!
Și iată noi, o mână de intelectuali pe care împrejurările dureroase ne-au făcut să părăsim Transilvania și, apoi și România, veniți în Basarabia, ne-am simțit din ziua cea dintâi între frați. Cu bucurie iubiții noștri frați moldoveni și-au deschis brațele pentru a ne primi la ei și a ne mângâia în nespusa noastră durere. Vom putea noi uita vreodată această dragoste frățească? Și vom putea mulțumi după cuviință lui Dumnezeu, că într-o vreme când nu mai puteam lucra la noi acasă pe tărâm cultural, am găsit aici putința de a fi măcar cât de cât folositori neamului? Însăși foaia noastră, care vrea să aducă mângâiere pribegilor ardeleni din Rusia, a găsit răsunet și la frații moldoveni, atât de însetați de cultura națională. Ei vin și ne cer ca în scrisul nostru să nu-i uităm nici pe ei, care sunt fii ai neamului nostru. Ei ne roagă să facem din „Ardealul” nostru o gazetă a tuturor românilor doritori de a se adăpa la izvorul culturii naționale. Iată cum ne scrie de pildă un învățător Basarabean, care a fost la cursurile de astă vară; d. Grigore Bălan din Căprești:
17 octombrie 1917
D-le Ghibu!
Foarte m-am bucurat când am primit „Ardealul” dumneavoastră și îndată am pus gând să fiu cititor acestei gazete. În vremurile de acuma, când Basarabia, ca o maică, naște o viață nouă, „Ardealul” dumneavoastră ni-a fi nouă la învățători de mare folos și ajutor. Măcar că „Ardealul” se tipărește anume pentru ardeleni, noi basarabenii nădăjduim că viața Basarabiei și mișcarea națională spre lumina moldovenilor n-a fi trecută cu vederea pe foile gazetei dumneavoastră. Eu gândesc că toți învățătorii moldoveni or fi nu numai cititori, dar mulți dintr-înșii or dori să fie și corespondenții dumneavoastră. Vă doresc ca începutul dumneavoastră să crească, să se întărească și „Ardealul” să se împrăștie peste toată Basarabia.
Învățătorul G. Bălan
Cum am putea să nu ascultăm o astfel de rugăminte când ea este atât de dreaptă? Da, frate moldovene, de azi înainte vom căuta ca prin gazeta noastră, să îți dăm și ție sprijinul sufletesc pe care-l dorești! Cu cea mai mare bucurie vom da ajutor mai ales învățătorilor moldoveni, care încep acum o epocă nouă în viața neamului nostru. Cu aceeași dragoste vom îmbrățișa de aici încolo în gazeta noastră și pe frații moldoveni, ca și pe transilvănenii noștri. Căci și unii și alții sunt sânge din sângele nostru și trup din trupul nostru.
Astfel, cu numărul de față, gazeta noastră se preface într-o foaie a tuturor fiilor neamului nostru, dornici de a avea în aceste vremuri o atingere mai apropiată cu viața și cu sufletul poporului românesc și al rasei latine.
O. Ghibu
