Raport înaintat guvernului de către reprezentantul României pe lângă guvernul Republicii Democratice Moldovenești, maiorul G. Lucasievici, din 10 martie 1918. Raportul este o radiografie a Basarabiei anului 1918 și a modului în care a luat naștere Sfatul Țării.
Domnule ministru
Misiunea ce mi s-a încredințat în Basarabia, pe lângă guvernul Republicii Moldovenești, tribulațiunile prin care am trecut în scurtul timp în care am avut de îndeplinit această misiune îmi implică datoria de a vă relata această activitate efemeră.
Socotesc cu atât mai mult de datoria mea de a vă raporta cât mai amănunțit și de obârșie rostul intervenirii noastre în Basarabia, cu cât ați luat, domnule ministru, conducerea Departamentului Afacerilor Străine, după o lungă și dureroasă separațiune, în care timp multe din lucruri vă sunt încă desigur necunoscute.
După înfrângerile suferite și retragerea forțelor noastre armate dincolo de Siret, faptul că într-o porțiune redusă de țară se îngrămădiseră toate trupele noastre, cele rusești și sporul populațiunei refugiate din țara ocupată, făcea ca una din problemele cele mai grele de rezolvat era aceea a alimentării.
Toate sforțările tindeu la asigurarea hrănirii unor armate și a unei populațiuni în care lipsurile de tot felul provocaseră deja ravagii dureroase. Limitarea întinderilor de cultură; epuizarea rezervelor, o detestabilă lipsă de organizare; insuficiența mijloacelor de comunicațiune și de legături cu căile ferate ruse; o rea voință manifestată din partea autorităților rusești pentru contribuțiunea lor în aprovizionări dădeau situațiunii o gravitate ce impunea soluțiuni radicale și imediate.
La sfârșitul lunii august 1917, ministrul de război are misiunea de a merge la Petrograd pentru a trata cu guvernul Kerensky, pe lângă punctele politice militare, chestiunea aprovizionări lor din Rusia.
Rezultatul acestei interveniri este că, pe lângă extensiunea ce se dă cumpărărilor din această țară prin comisiunea de aprovizionare din Odesa, față de dificultățile enorme de transport ce se întâmpină din cauza anarhiei ce se lățea, se hotărăște și determinarea unor zone în Basarabia care să servească atât trupelor ruse, cât și celor române, pentru o exploatare directă; se stabilește un protocol pentru acest sfârșit, după care, în afară de 300 vagoane zilnice destinate armatelor ruse și 160 vagoane destinate celor române și populațiunei civile, ce determină Nordul Basarabiei ca zonă de exploatare a armatelor 4 și 8 ruse; mijlocul acestui ținut, cuprinzând județele Chișinău, Bender și nordul Cahulului, se destina trebuințelor române, iar sudul, armatei a 6-a ruse. Aceste zone, astfel limitate, trebuiau să servească, pe lângă scopul lor economic, ca linie de retragere într-o eventuală înfrângere, în urma luptelor desfășurate pe Siret. Dacă evacuarea Moldovei nu s-a efectuat, apoi și împlinirea condițiunilor de aprovizionare au rămas nerealizate. Pentru însăși trupele rusești soseau cu mare greutate 100-120 vagoane zilnic, iar pentru nevoile românești o singură dată a fost un transport de 80 vagoane, restul timpului numărul lor variind între 5-10.
Pentru motive ce nu pot cunoaște, această stare de lucruri s-a prelungit fără remediu până la sfârșitul lunii noiembrie, când s-a luat hotărârea de a se pune în executare aprovizionarea directă în zona determinată a României, din Basarabia și, în temeiul înțelegerii intervenite între reprezentanții Aliaților, se instituie o Comisiune Interaliată, menită să funcționeze la Chișinău, cu instrucțiuni largi, ca să procedeze la grabnice cumpărări de tot ce s-ar fi găsit în zona fixată, pentru care sfârșit i se pune la dispoziție orișice sume de care ar fi avut nevoie.
Această comisiune, în care toți aliații aveau reprezentanții lor, România trimisese un delegat al ministerului de război, unul al băncilor populare și unul al ministerului de interne. Fusesem desemnat în această calitate ca ofițer mobilizat pe baza cunoștințelor mele agricole, dându-mi-se, în același timp, însărcinarea confidențială de a mă interesa de desfășurarea politică din Basarabia, de a ține în curent guvernul român cu cele ce se petrec și chiar de a căuta să obțin încrederea celor ce luau inițiativa politică și a-i povățuit în activitatea lor.
La 4 decembrie, Comisiunea Interaliată de aprovizionare pleacă la Chișinău cu ordinele cele mai severe ca să efectueze cât de grabnic la cumpărări și expedieri pentru a ușura cu o clipă mai curând lipsurile interne care începuseră să devie intolerabile.
Pe data ce am sosit și am pipăit situația, am întâmpinat dificultăți enorme și am constatat anarhia completă ce domnea în toată regiunea. Din punctul nostru de privire, aceeași lipsă de prevedere obișnuită: girantul Consulatului nostru la Chișinău lipsind de la post și nici un trimis care se țină la curent pe cei interesați cu mersul evenimentelor care interesau atât din punct de vedere politic cât și cel economic.
Revoluția din Rusia luând caracterul anarhic de distrugere generală a tot ce este constituit, în Basarabia, grupul unui tineret intelectual de origine moldovenească a pus mâna pe situațiune, căutând să reînvie sentimente naționale, proclamând autonomia Basarabiei prin instituirea Republicii Moldovenești.
Fapt cert este că nimic nu pregătise anterior această mișcare autonomistă și că conducătorii acțiunii naționaliste erau cu totul neexperimentați, neavând nici măcar o perfectă comunitate de vederi în liniile generale ale activității lor.
Acțiunea naționalistă basarabeană reușește, la începutul lunii decembrie, să dea mișcării ei o formă concretă, instituind un fel de Parlament: Sfatul Țării, proclamând Republica Democratică Moldovenească și constituind o putere executivă. Manifestațiunile exterioare erau împlinite, în realitate însă nu exista nici o autoritate și situația generală se prezenta sub auspicii îngrozitoare. Adevărul este că în timpul acela propaganda bolșevică se întindea în toată Rusia; armata se desagrega pretutindeni și soldații din trupele de pe frontul român, părăsind în marea lor majoritate pozițiunile, găseau în Basarabia primul lor refugiu unde, pe lângă opera lor de propagandă, se dedau la jafuri și devastări. Toată țara devenise teatru de operațiuni pentru bande de soldați înarmați, care desființaseră orice siguranță, împiedicau orice tranzacții, făcând să înceteze orice activitate.
Aceasta era atmosfera în care Comisia Interaliată era chemată să execute ordinele de cumpărări, expedieri și creări de depozite în Basarabia.
Neapărat, am raportat pe dată guvernului imposibilitatea de a face tranzacțiuni, riscurile ce erau de a crea depozite, menite a fi jefuite, greutatea de a se obține expedierile. La toate acestea se adăuga, pe de o parte, o rea voință vădită din partea autorităților militare locale, care aveau încă aparența unei puteri, iar pe de altă parte neputința guvernului Republicii Moldovenești care, având să lupte cu elemente bolșevice, nu dispunea de nici o putere care să-și impună voința și să reprime toate actele de brigandagiu.
În contactul ce aveam aproape zilnic cu membrii guvernului Republicii, în calitatea mea de delegat în Comisiunea Interaliată, căutam să câștig încrederea lor, prin sfaturile ce le dădeam asupra situațiunii și prin oferta ce făceam de a interveni pe lângă guvernul român și Aliați ca să se vină în ajutorul lor într-un chip real.
Astfel, după multe greutăți și incidente de tot felul, prea lungi și prea trist ca să le aștern aici, am ajuns să conving guvernul Republicii, în aproape majoritatea lui, că este interesul său și al ordinii sociale ca să ceară intervenirea Armatei Române. Pretextul era găsit gata: nevoia de a asigura paza depozitelor alimentare ce s-ar crea în regiunea fixată în Basarabia pentru aprovizionarea trupelor române. De fapt, am obținut o cerere scrisă în acest sens, care a fost trimisă la Iași și pe baza căreia s-a cercetat oportunitatea unei interveniri armate.
Nu aveam calitatea ca să fiu inspiratorul politic al conducătorilor de la Iași, situațiunea în care ne găseam în acele momente m-au determinat însă să arăt că de nu ar fi decât din punctul de vedere al existenței noastre, era o datorie să ne asigurăm de imensele bogății aflate în Basarabia, unde, după trei ani împliniți de război, nu se simțea nici o lipsă și unde proviziunile vitale erau din belșug. Starea de lucruri locală și pericolul iminent, decurgând din desfășurarea evenimentelor, făcea ca toată suflarea basarabeană să fie ahtiată după ordine și liniște, așa că asigurarea lor prin mijlocirea trupelor noastre ar fi fost, de sigur, premergătoare legăturilor de încredere ce s-ar fi stabilit între toate clasele sociale din Moldova Nouă și România.
Dificultățile ce avusesem de învins, intrigile de tot felul la care asistasem, inexperiența și stângăcia ce constatasem la membrii guvernului Republicii, m-au obligat să arăt din nou guvernul nostru de a avea cu orice preț la Chișinău un reprezentant al său, om de suprafață și valoare care să fie oficial însărcinat cu conducerea intereselor românești.
Constatarea acestei nevoi era naturală și, Doamne, stăruind în acest sens, nu mă gândeam de loc la crearea unei situațiuni personale. Totuși, la 30 decembrie, sunt chemat la un consiliu de miniștri, în care, referind asupra situației din Basarabia, mi se confirmă hotărârea de a se trimite o divizie care va avea să ocupe zona ce ne era destinată pentru aprovizionări și, în același timp, mi se cerea se primesc a fi reprezentantul guvernului român pe lângă Republica Moldovenească.
Fiind mobilizat, această cerere este pentru mine un ordin și, la 3 ianuarie, sunt primit în mod oficial la președintele Republicii Moldovenești, asistat de întregul său guvern. Alătur aici copie după cuvântarea ținută de mine, la care a răspuns atât președintele Republicii cât și, în parte, fiecare membru din guvern, arătând cu toții mulțumirea lor pentru stabilirea oficială a legăturilor dintre țările vecine de aceeași origine.
Într-o audiență particulară, am arătat, apoi, președintelui Republicii și directorului general, intențiunea fermă a guvernului român de a trimite o divizie cu care să se asigure ordinea într-o bună parte a țării, lucru însă ce nu va putea fi realizat înainte de 10-12 zile, timpul necesar pentru deplasarea unui astfel de unități.
Din toate informațiunile mele putusem constata starea de lucruri din Basarabia și îmi luam răspunderea afirmărilor mele. Întreaga țară era împănată de trupe răslețe, de soldați dezertori, așezați prin sate și orașe, unde se dădeau pradei și făceau propagandă bolșevică, dar care nu aveau nici o coeziune, nu erau încadrați și deci nu puteau constitui trupe de rezistență. Populația rurală, molipsită și dânsa de teoriile ale însuși Sfatului Țării, care propovăduiau desființarea proprietății, teorii deja puse în aplicare prin devastarea tuturor moșiilor și luarea pământului, ar fi văzut cu nemulțumire intervenirea armatei monarhice române. Totuși, aici era vorba de dibăcie și de convingere, căci, în general, acest element, acolo unde este român, și-a păstrat intact sufletul blând al neamului său de origine și dacă are dorul aprig de a stăpâni pământ, el este un individualist îndârjit la care teoriile comuniste rusești nu pot avea trecere. În astfel de condițiuni, trupele noastre, eram încredințat, nu ar fi avut de întâmpinat o rezistență armată în Basarabia, iar împotrivirea satelor ar fi dispărut în fața unei administrațiuni oblăduitoare care ar fi reintegrat tranzacțiunile și ar fi asigurat ordinea.
De fapt, așa s-au petrecut lucrurile. Cu trecerea trupelor noastre peste Prut rezistența bolșevică n-a avut ființă și hoardele lor s-au retras dincolo de Nistru unde, din ordinul guvernului rus și sub conducerea celor din Odesa, s-a organizat o împotrivire de puțină importanță.
Despre situațiunea politică din Rusia nu aveam nici calitatea, nici putința să am cunoștință, așa izolat cum mă găseam în Chișinău. Am putut s-o apreciez numai cu ducerea mea în Odesa în urma ultimelor evenimente desfășurate în capitala Republicii Moldovenești.
Într-adevăr, chiar a doua zi după acreditarea mea pe lângă Republica Moldovenească, la 4 ianuarie, maximaliștii din Chișinău fac un act de autoritate, ocupând gara din oraș și comanda garnizoanei. Coincidență nenorocită, tot atunci se întâmplă ca un eșalon compus din 800 transilvăneni, expediați din Kiev cu destinația Iași, să treacă prin gara Chișinău. Trupele revoluționare rusești prevenite cer ofițerilor care comandau acest eșalon să predea armele și să constituie trupa prizonieră. În urma unor lungi și infructoase parlamentari, se produce o luptă vie între chiar vagoanele ocupate de transilvăneni, după care aceștia sunt nevoiți să se predea. Bandele, îmbătate de succesul ușor ce avuseseră, procedează imediat la arestarea tuturor românilor aflați în localitate; descind la localul Comisiunii Interaliate, iau sub baionete pe colonelul Ghenădescu și întreg personalul administrativ. Prevenit de cele ce se petrec, caut să mă pun în contact cu membrii guvernului și cu consulul francez; accesul meu este însă cu neputință, toate străzile fiind barate de trupe. Voind să reintegrez domiciliul pentru a întrebuința telefonul, îmi găsesc casa înconjurată de trupe și la rândul meu sunt arestat în ziua de 6 ianuarie 1918.
De atunci încep tribulațiunile mele în care îmi este dat să văd de aproape organizația revoluționară rusă.
Ținut închis 4 zile la Chișinău, în condițiile cele mai deplorabile, am înmânat autorităților locale două protestări în scris prin care ceream să fiu ascultat pentru a da deslușirile necesare care ar putea explica desfășurarea incidentelor. Răspunsul ce mi se dădea sub o formă amenințătoare de șeful statului major al armatelor revoluționare, tovarășul Kabak, ovrei de origină și pedicurist de meserie, era că România este în stare de război cu Rusia și că deci arestările și captările făcute erau o consecință. După acest termen, toți ofițerii români din Comisia Interaliate și cu mine, vârâți într-un vagon de clasa a IV-a, suntem deportați la Odesa unde, închiși într-o cameră, suntem deținuți 3 zile. Cercetați de președintele Rumcerodului (organizația supremă revoluționară din Odesa) dl Judovski, al cărui nume denotă originea, suntem trimiși pe vaporul război “Sinoppe”, unde stăm încă 8 zile în fundul unei cale. Aici am trecut înaintea tribunalului revoluționar, compus din 10 marinari și un președinte civil – dl Bielly – de aceeași origine semitică care, pentru prima oară, ne face cunoscut vina ce ni se imputa și anume că sunt trimisul generalului Șcerbacev pentru că, împreună cu parte din membrii guvernului Republicii Moldovenești, să provocăm o contrarevoluție în tovărășia ucrainienilor.
Pare că această instituțiune ne-ar fi condamnat la moarte pe colonelul Ghenădescu și pe mine, după cum am aflat la punerea noastră în libertate în urma intervenției energice a domnilor deputați C. Cernescu și general Crăiniceanu, care fuseseră preveniți că vom fi zvârliți în mare și care au stăruit pe lângă toți consuli puterilor aliate din Odesa ca să semneze un protest și să garanteze că sunt în adevărat trimisul României la Chișinău, depunând, în același timp, o garanție în numerar de 50.000 ruble. Libertatea noastră n-a fost de lungă durată. 5 zile după ieșirea noastră din vapor, sosește la Odesa dl Racovki cu depline puteri de la puterile revoluționare din Petrograd, anunță în localitate arestarea ministrului nostru din Rusia, declararea oficială de război României și, ca o consecință, procedează la arestarea tuturor românilor militari și particulari, a parlamentarilor refugiați în Odesa.
Timp de 22 de zile calvarul celor ce avuseseră nenorocul să cadă sub ordinele de arestare în alb ale lui Racovski este de nedescris. Parlamentari, generali, ofițeri, soldați, funcționari, civili inofensivi, peste 100 la număr sunt svârliți prin fondul vapoarelor, prin pușcării, supuși tuturor umilințelor, despuiați de tot ce aveau asupră-le, ca bani și obiecte de valoare.
După această scurgere de timp sunt pus în libertate de însuși Racovski care îmi recunoscu că trebuie să-mi acorde tratamentul diplomatic și că va proceda la expedierea mea, împreună cu misiunea franceze, la Vladivostok. Această perspectivă, mai ales după completa mea devalizare, atât ca bani cât și ca bagaje, mă determină să mă ascund proiectând la o evadare din Odessa. După 5 zile sunt prevenit că colonelul canadian Boyle mă caută. Aflu de la dânsul că între România și Rusia revoluționară a intervenit un tratat de pace și că printre clauzele înscrise era un schimb de prizonieri pentru care, în sfârșit, urma să procedăm la verificarea listei prizonierilor români. Când a fost momentul executării acestei clauze, când toate măsurile pentru îmbarcarea prizonierilor români pe un vapor cu destinația Sulina fuseseră luate, un ordin venit de la Racovski împiedică această măsură și se dispune îmbarcarea cu forța a tuturor prizonierilor români pe vaporul “Împăratul Traian” care, în stăpânirea lui Rakovski, era destinat să plece la Sevastopol. Astfel pornesc spre acest cuib bolșevic peste 70 români, sub paza batalionului revoluționar român, din ordinul Rakovski
Este de datoria mea să arăt aici rolul colonelului canadian Boyle. Venit în țară cu o misiune mai mult filantropică și anume să contribuie la asigurarea aprovizionării populațiunii civile, a adus imense servicii, mai ales înlesnind transporturile pe calea ferată rusă. Întâmplător, într-una din călătoriile lui în această țară, trecând prin Odesa, află de situația românilor arestați, de tratamentul la care sunt supuși și de vexațiunile impuse întregii colonii din Odesa și, atunci, din proprie inițiativă, riscându-și viața, (orice comunicațiune cu țara fiind întreruptă) prin cale aeriană merge la Iași, se face intermediarul dintre Rumcerodul din Odesa și guvernul nostru și obține o convențiune care pune capăt incidentului dintre cele două țări. Gentleman în puterea cuvântului, nu poate bănui perversitatea lui Rakovski care însuși semnase convențiunea convenită de pace, și când a văzut neexecutarea tratatului și brutalitatea cu care compatrioții noștri au fost îmbarcați pe bordul “Împăratul Traian”, cu flegmul americanului, s-a suit și el pe vapor, spunând că nu-și părăsește românii, că-i însoțește la Sevastopol și că îi va pune în libertate de acolo.
Această știre mulțumitoare a și sosit și cred că în curând vom avea printre noi victimele lui Rakovski numai și numai grație intervenției colonelului Boyle.
Semnalându-vă această atitudine, socotesc, domnule ministru, că orișicât de grave și delicate ar fi momentele prin care trece diplomația țării noastre, este o datorie ca, la gestul colonelului Boyle, să se răspundă prin altul care să facă să reiasă și curajul și demnitatea noastră, manifestând în mod oficial și public mulțumirea și recunoștința ce se datorează aceste energii anglo-saxone.
Domnule ministru, trecerea mea prin Odesa și prin pușcăriile acestui oraș mi-a dat prilejul să văd desfășurându-se ultimele faze ale revoluțiunii ruse la care venise să se altoiască intervenția revoluționară română de sub conducerea lui Racovki.
Era de prevăzut că în Rusia haotică, o dată rupte stăvilarele ordinii și autorității, evenimentele se vor rostogoli astfel ca anarhia să predomine. Propaganda maximalistă se întinse cu repeziciune și înfrânarea ei era cu neputință, neavând nici cum, nici cu cine realiza. În ultimul timp, la Odesa, bolșevicii, prin lupte de stradă, care au durat vreo 5 zile, înlăturaseră orice autoritate ucrainiană și reușiră să pună stăpânire pe întreaga organizare a orașului. De atunci încolo traiul populațiunei devine un adevărat chin; toată lumea este pusă la contribuțiune bănească; băncile nu mai funcționRaportul din 10 martie 1918ează; fabricile încetează lucrul; comerțul lâncezește cu totul; și abia piața mai procură cu timiditate alimentațiunea necesară. Declararea de război României este un prilej nou pentru obținerea altor contribuțiuni și sosirea lui Rakovski, care ia în mână întreaga conducere a treburilor rusești, devine un adevărat dezastru pentru noi. Sub cuvântul că duce război oligarhiei române, organizează în trupe revoluționare pe toți dezertorii, evrei și români, aflați în Rusia; sechestrează toată flota noastră ce se găsește în portul Odesa; acaparează toate aprovizionările depozitate în acest port; dă ucazuri prin care obligă pe toți românii refugiați în Odesa să declare orișice sume și valori ce ar fi avut depozitate în bănci și sechestrează toate aceste averi; pune mâna pe toate sumele de bani aflate în Comisia de aprovizionare – mai mult de 3 milioane; arestează după plac pe concetățenii săi după ce îi jefuiește, cauzând astfel statului român pagube de vreo câteva sute de milioane.
La această pagubă bănească se adaugă pericolul social ce va izvorî din această propagandă sinistră. O lume întreagă, molipsită de teoriile subversive, care devin un pericol real pentru ordinea din țară și contra căreia ar trebui luate măsurile cele mai energice. Influența acestei propagande mi-a a fost dat s-o judec chiar în închisorile în care am fost deținut, în promiscuitatea obișnuită a acestui gen de adăpost. Fie teama regimului impus, fie revolta sinceră în contra unor obijnuite nedreptăți ale sistemului nostru de guvernământ, fie simplă lașitate omenească, am văzut dându-se dreptate acțiunii lui Rakovski. Mai erai încă cuprins de un trist sentiment de descurajare constatând lipsa de energie morală la chiar acei care, în formă noastră socială, au un rol conducător în activitatea noastră civilă și militară.
Trăind de aproape această viață, în contact cu propovăduitorii revoluționari, constatând influența lor ușoară asupra maselor inculte, poți judeca cu cea mai mare îngrijorare decât cei ce asistă de departe la desfășurarea evenimentelor, cât de spinoasă va fi în viitor guvernarea și administrarea popoarelor.
Această influență nevastă se resimte mai adânc în Basarabia, unde lungă oprimare rusească a lăsat asupra populației ceva din misticismul său, unde cultura este puțin răspândită, unde simțul de patriotism pentru o țară care nu era a sa n-a existat, iar pentru țara sa de origine s-a atrofiat; unde clasa intelectuală, burgheză, a tuturor celor ce posed, n-au cu ținutul în care trăiesc decât legături de interese vremelnice; într-o astfel de constituire socială, o guvernare exemplară, model, ar fi singura posibilă și salvatoare.
Dacă mutilarea noastră teritorială ar fi întrucâtva compensată cu redobândirea vechii Moldovei, întinderea noastră până la Nistru nu ar fi o soluționare a problemei. Câștigul real va consta în readucerea la simțăminte națională a unei populații care, timp de un veac, n-a gândit laolaltă cu noi.
Această operă nu se va realiza decât atunci când se va sădi adânc în mintea celor mulți că sub ocrotirea românească se va dobândi cât mai multă dreptate, cât mai multă cinste, cât mai liberă dezvoltare a tuturor pe cale intelectuală și a forțelor economice ale țării.
La un program neted de lucru, bine determinat în toate țelurile urmărite, trebuie cu tot dinadinsul stabilit, ca principală preocupare, de la început, că de la cei chemați să aducă la împlinire opera de reînviere a unui neam va depinde reușita întreprinderii. De aceea, în acest colț de țară mănoasă și frumoasă, vor trebui concentrate toate energiile, toate luminile, pentru ca primii pași porniți în noua organizare socială să fi pe calea cea bună, cea largă a dreptății, cinstei și libertății.
10 martie 1918
Maior G. Lucasievici
*Vezi și nota MAE din 3 ianuarie 1918, prin care Lucasievici este numit reprezentantul României pe lângă guvernul Republicii Democratice Moldovenești.
