Acasă Războiul de Independență din 1877-1878

Războiul de Independență din 1877-1878

Prin Războiul de Independență înțelegem participarea Principatelor Unite Române (Moldova și Țara Românească) la conflictul ruso-turc, desfășurat între anii 1877-1878, în urma căruia România a obținut independența de stat și a alipit Dobrogea.

După Unirea Principatelor (1859) și abdicarea în 1866 a înfăptuitorului unirii, Al. Ioan Cuza, la tronul României accede principele Carol I. Sub sceptrul acestuia, România își continuă procesul de modernizare a țării început de Cuza. Schimbări esențiale au avut loc și la nivelul societății, fapt care a permis să se aducă în discuție obținerea independenței față de puterea suzerană turcească. Conștienți de incapacitatea României de a-și îndeplini în totalitate interesele sub o putere suzerană, liderii români așteptau momentul oportun de a ieși de sub autoritatea turcească.

Condițiile externe necesare afirmării independenței față de Imperiul Otoman au apărut în 1875, odată cu apariția crizei balcanice. Pe fondul foametei și a sărăciei generalizate, populațiile din Europa de Est s-au revoltat față de stăpânirea turcească. Au avut loc revolte în Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Serbia și Bulgaria. România a susținut în secret aceste mișcări ale vecinilor ei și a ajutat la formarea pe teritoriul țării noastre a unor detașamente de revoluționari.

După eșecul diplomatic de a stabili pacea în cadrul conferinței de la Istanbul, desfășurată în perioada decembrie 1876 - ianuarie 1877, criza balcanică a ajuns în faza rezolvării conflictului pe calea armelor. În ajutorul țărilor din sudul României a intervenit Rusia, imperiul de la răsărit argumentându-și protectoratul față de aceste țări prin identitatea slavo-ortodoxă comună.

România vede în implicarea Rusiei în conflict o oportunitate de a-și rezolva propriile dispute cu partea turcă. Astfel că, la 4 aprilie 1877, a semnat împreună cu Rusia o convenție, prin care permitea trupelor ruse să tranziteze teritoriul României spre a ajunge în teatrele de operații aflate la sud de Dunăre. Convenția stipula obligația Rusiei de a apăra integritatea teritorială a României și de a suporta cheltuielile de transport și aprovizionare a armatei. Deși convenția nu cerea ca țara noastră să participe la ostilități militare, România a decis mobilizarea generală a armatei. În scurt timp s-au prezentat la arme aproximativ 100.000 de oameni din care mai mult de jumătate ostași combatanți. Alături de aceștia au fost chemați spre a fi instruiți aproximativ 15.000 de tineri. Din dotarea armatei române făceau parte un număr de 12.000 de cai și 190 de tunuri.

După mobilizare, armata română s-a plasat strategic în puncte cheie de-a lungul Dunării, spre a evita posibilitatea unei invazii. La aceste mișcări strategice ale românilor, Turcia a răspuns diplomatic prin expulzarea diplomaților români și sechestrarea navelor românești. Nici reacțiile militare nu au lipsit, turcii bombardând orașele Brăila, Calafat și Reni (astăzi aflat în componența Ucrainei).

La 12/24 aprilie 1877 Rusia declară război Turciei, iar în iunie 260.000 de soldați ruși și 802 tunuri încep să traverseze teritoriul României. Armata țaristă, protejată de flotila românească, a trecut Dunărea și a intrat în Dobrogea.

Între timp, liderii politici români decid să profite de începutul conflictului ruso-turc și proclamă independența. La 9/21 mai, în plenul Adunării Deputaților, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe de atunci, declara România o națiune de sine stătătoare. În aceeași zi, ambele camere ale parlamentului au adoptat o moțiune prin care se lua act de ruperea legăturilor României cu Poarta și se anunța independența absolută a României. A doua zi, 10/22 mai, proclamația și totodată legea adoptată de legislativul român au fost contrasemnate de Carol I. Ca urmare a noilor realități, guvernul român a decis ca cei 914.000 le,i însemnând tributul datorat Turciei, să fie direcționați spre bugetul armatei țării. Proclamarea independenței României a avut parte de suportul opiniei publice internaționale, dar cu toate acestea unele țări europene, precum Franța, au întâmpinat acțiunea românilor cu răceală, iar altele, precum Regatul Unit, cu adversitate.

Efectivul de care dispunea armata turcă în Balcani era de 186.000, dotați cu 210 tunuri. Cu toată această inferioritate numerică față de tabăra rusă, turcii aveau avantajul fortificațiilor. După eșecul înregistrat în cucerirea fortificațiilor de la Plevna, arhiducele Nicolae, comandantul armatei țariste, solicită ajutor urgent din partea românilor. Armata română, formată din 52.000 de soldați, a trecut Dunărea în august 1877 și a contribuit decisiv la cucerirea cetății Plevna, punct strategic important în apărarea turcă.

Armatele române și rusești, împreună cu trupe de voluntari sârbi, bulgari și muntenegreni, au luptat și în alte puncte fierbinți ale războiului ruso-turc, precum: Rahova, Vidin, Smârdan și Belogradcik.

Armata română a primit sprijinul societății românești. În România, dar și în Transilvania, au fost desfășurate acțiuni prin care s-au strâns bani, alimente și haine pentru armată.

Din punct de vedere financiar, contribuția României la acest război s-a ridicat la 100 milioane de lei de la bugetul de stat, plus alte 10 milioane strânse din donații. Din păcate, aceasta nu a fost singura contribuție a țării noastre. Până la semnarea armistițiului, aproximativ 10.000 de români și-au găsit sfârșitul pe câmpurile de bătălie.

Forțată de Regatul Unit, la 31 ianuarie 1878, Rusia a acceptat armistițiul cerut de Imperiul Otoman. Armata țaristă renunță la ocuparea Constantinopolului și se oprește la San Stefano, unde și semnează la 3 martie 1878 un tratat de pace, cunoscut sub numele de Tratatul de la San Stefano. Conform tratatului, Turcia recunoștea independența României (articolul 5), Serbiei și Muntenegrului, iar Bulgariei îi era recunoscută autonomia. Bulgariei, aflată sub protecția Rusiei, i-a revenit prin tratat și o mare parte din Dobrogea (până aproape de Constanța). În ceea ce privește România, tratatul mai stipula ca țara noastră să cedeze Rusiei Basarabia de sud, primind în compensație partea de nord a Dobrogei (articolul 19).

Sub presiunea Marilor Puteri, speriate de influența Rusiei în Balcani, o parte din clauzele acestui tratat au fost schimbate prin Tratatul de la Berlin (1878). Tratatul consfințea independența deplină și calitatea de state suverane a României, Serbiei și Muntenegrului, iar granițele Bulgariei stabilite la San Stefano au fost simțitor schimbate. În ceea ce privește România, la Berlin s-a stabilit ca țara noastră să piardă în favoarea Rusiei județele Cahul, Bolgrad și Ismail, iar la schimb să anexeze Dobrogea de Nord (împreuna cu Delta Dunării și Insula Șerpilor).