Scurtă istorie a românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi

4317
România în Europa
România în Europa

O scurtă istorie a românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Rezumatul trece în revistă succesiunea evenimentelor, din cele mai vechi timpuri, care au dus la formarea statului modern, unitar național, România. Firul rosu al acestei prezentări fiind idealul de unificare al teritoriilor locuite de români.

Străbunii

Vechi urme de cultură materială, descoperite în diverse situri arheologice de pe teritoriul actual al României, atestă faptul că spațiul din interiorul și exteriorul arcului carpatic a fost locuit din timpuri imemoriale. Cu toate că nu știm prea multe despre vechii locuitori ai acestor pământuri, informații relevante despre diverse culturi neolitice au fost scoase la iveală prin cercetarea vestigiilor presărate pe tot cuprinsul României de astăzi. Ce se poate spune despre locuitorii străvechi ai acestor pământuri este că, pe lângă așezările lor în aer liber, locuiau și în peșteri. O serie de descoperiri din peșterile Cioclovina, Ohaba Ponor din Transilvania, Băile Herculane din Banat și Boroșteni în Oltenia, confirmă aceasta teorie.

Printre primele urme de locuire în peșteri apar în Paleoliticul mijlociu, în ceea ce se numește cultura Musteriană, întâlnită în toate regiunile țării, dar mai ales în peșterile din Carpații Meridionali: Muierilor, Cioarei, Cioclovina, Ohaba Ponor. O serie de unelte din piatră cioplită descoperite în aceste locuri au fost datate ca având o vechime de 50 de milenii. În peștera de la Ohaba Ponor au fost descoperite și resturi de oase, două falange de la o mână și una de la picior, aparținând Homo sapiens neanderthalensis. La Cioclovina a fost descoperit și craniul unei femei de 30-40 de ani, iar în peștera de la Baia de Fier, un craniu al unei femei de 40-50 de ani, de tip Homo Sapiens.

Trecerea la neolitic și apariția ceramicii au lăsat urme în spațiul carpato-danubian. Cele mai vechi vase de lut ars din spațiul românesc datează din jurul anului 6000 î.Hr. Culturile neolitice cele mai des întâlnite și cu o largă răspândire sunt Criș-Starcevo (mileniile VI-V î. Hr), Hamangia (mileniile IV-II î. Hr.), Cucuteni-Ariușd (mileniileIV-III î. Hr.), Boiaan-Gumelnița, Turdaș-Petrești. Cele mai cunoscute piese aparținând acestor culturi sunt statuetele de lut Gânditorul și perechea lui. Statuetele apreciate pentru expresivitatea lor artistică au fost descoperite lângă Cernavodă, în cimitirul de la Dealul Sofia.

Analiza inventarului arheologic aparținând acestor culturi a concluzionat că populația avea ca ocupație cultura pământului și creșterea vitelor, iar traiul și-l ducea în sate, apărate de prin șanțuri, în locuințe de suprafață.

În mileniile III-II î. Hr, în spațiul carpato-dunărean, are loc o migrație a unor populații indo-europene de păstori nomazi. A avut loc o sinteză etno-culturală între populația locală neolitică și nomazii indo-europeni. Aceștia din urmă au fost asimilați cultural, dar au reușit să-și impună limba vorbită.

Folosirea bronzului pe scară largă a facilitat dezvoltarea unor arme și implicit o mai bună organizare militară. Războinicii devin mai importanți, iar societățile încep să ridice construcții de apărare și fortificare. Aceste schimbări în organizarea socială au atras după sine formarea, în timp, a unor blocuri etnice în spațiul sud-est european (grecii, ilirii, tracii).

Epoca fierului a consolidat apariția familiilor etno-lingvistice, în aria carpato-balcanică consolidându-se blocul tracic, cu ramura sa nordică, geto-dacii.

Date concrete arheologice, precum și o multitudine de izvoare istorice atestă prezența geto-dacilor, din familia tracilor, în spațiul dintre Carpați și Balcani, începând cu secolul VI î. Hr. Treptat, geto-dacii reușesc să se impună economic, politic și cultural în întregul areal al Europei de sud-est. Cele mai vechi mențiuni despre geți provin de la Herodot. Acesta îi considera ca fiind cei mai viteji și mai drepți dintre traci. De la același autor știm ca geții se credeau nemuritori și că după moarte merg la Zamolxis, divinitatea lor supremă.

Între secolele I î.Hr. și II d.Hr., în spațiul delimitat de Dunăre, Marea Neagră și Munții Carpați a existat statul dac. Punctul maxim de dezvoltare a fost atins în vremea Regelui Burebista (82-44î. Hr), care a ajuns în fruntea unui neam istovit de o serie nesfârșită de lupte tribale, conform lui Strabon. Tot de la istoricul grec știm că Burebista s-a impus printr-o cârmuire autoritară și a adus norodul la ascultarea față de porunci. Cu ajutorul sfătuitorului său, marele preot Deceneu, a introdus o serie de reforme care au dus la consolidarea regatului. Printre acestea, istoricul Strabon menționează tăierea viilor și prohibiția la alcool.

Prin campanii politice și militare, regele dac reușește în preajma anului 70 î.Hr. să treacă teritoriile daco-geților sub o autoritate unică. Regatul lui Burebista cuprindea toată lumea traco-geto-dacă și se întinde de la munții Haemus (Balcani), până la Carpații Păduroși, de la Tyras (Nistru), până la Tissus (Tisa). Regele dac dispunea de o armată însemnată, conform lui Strabon ea număra peste 200 000 de soldați. Mai mulți istorici contemporani consideră această cifră exagerată.

Burebista, considerat de istorici ca fiind cel dintâi și cel mai mare rege alt Traciei, a stabilit capitala Regatului geto-dac în Munții Orăștiei, la Sarmisegetuza. Aici, în munții transilvăneni, au fost ridicate o serie de fortificații (Costești, Blidaru, Piatra Roșie), care au fost ulterior consolidate de conducătorii ce l-au succedat pe Burebista.

Societatea geto-dacă era formată dintr-o aristocrație tribală (tarabostes în dacă, pileati în latină) și o clasa a oamenilor de rând, liberi (în latină comati sau capillati). Ultimii, conform denumirii în latină, erau pletoși, în timp ce primii umblau cu capul acoperit cu o căciulă.

Amprenta Romei

În urma campaniilor militare, regatul lui Burebista a cunoscut o extindere semnificativă, până în apropierea granițelor Imperiului Roman. Regele dac, ajuns între timp chiar să fie temut și de romani (conform lui Strabon), a încercat să intre în disputa internă a Imperiului Roman și profitând de războiul civil dintre Caesar și Pompei, a ținut partea celui de-al doilea. După înfrângerea lui Pompei de la Pharsalos, Caesar a plănuit o campanie masivă împotriva dacilor, dar asasinarea generalului roman în anul 44 î.Hr a amânat confruntarea cu Dacia pentru o perioadă de peste 100 ani. Burebista împărtășește soarta lui Caesar, cam în același timp (35 î. Hr), fiind victima unui complot intern, iar Regatul întemeiat de el pierde din putere și influență, iar frontierele statului dac cunosc o restrângere semnificativă.

O nouă perioadă de înflorire a Daciei are loc sub conducerea lui Decebal (87-106 d.Hr.). Deși mai restrâns decât regatului lui Burebista, sub conducerea noului lider, Dacia cunoaște o dezvoltare economică și militară importantă. Au loc mai multe confruntări între armatele Imperiului Roman și cele ale lui Decebal, cea mai cunoscută fiind cea de la Tapae. Dar cele mai crâncene confruntări dintre cele două tabere au avut loc între anii 101-102 și anii 105-106 d.Hr. Imperiul Roman a reușit să-i înfrângă pe geto-daci, iar după cucerire, statul dac devine provincie romană. Două monumente comemorative stau mărturie luptelor daco-romane: Columna lui Traian de la Roma și Tropaeum Traiani de la Adamclisi.

Perioada în care Dacia a fost provincie romană (106-271 d. Hr) a adus o serie de schimbări semnificative socio-economice, politice și culturale și a avut loc un puternic proces de romanizare, atât în teritoriul ocupat, cât și în cel rămas liber.

Istoricii au convenit că acesta este momentul în care începe să se cristalizeze un nou popor, poporul român, rezultatul contopirii dintre băștinașii daci, primul element etnic de bază și populația romană, formată din coloniștii imperiului, precum și să apară limba vorbită de acest nou popor, limba română.

Ca urmare a diverselor crize din imperiu și presiunea constantă a populațiilor barbare de la marginea imperiului, împăratul Aurelian decide în anul 271 să se retragă la sud de Dunăre, cu armate și o parte din aparatul administrativ și cu o anumită populație urbană. O parte din coloniștii romani și populația dacă romanizată rămân pe loc și păstrează legături economice, sociale și culturale cu imperiul de peste Dunăre. Exista dovezi arheologice pe întreg teritoriul României care confirmă această teză, în principal morminte și descoperiri monetare.

Valul de populații barbare au adus schimbări masive în fosta provincie romană. O parte din orașele romane au fost distruse, în consecință a avut loc o retragere a populație din zonele urbane spre zonele rurale, precum și o administrare locală ieșită total de sub administrarea Imperiului.

Procesul de romanizare a continuat și în secolul al II-lea, creștinismul aducându-și o contribuție semnificativă, propagat din centrele orașelor de la sud de Dunăre.

O serie de împărați romani și mai apoi bizantini, precum Constantin cel Mare, Valens, Justinian, au încercat de-a lungul anilor să reinstaureze controlul asupra provinciei. Cu toate că populația provinciei nord-dunărene trăia în afara controlului vreunui imperiu, păstra în conștiință apartenența la Imperiul Roman, iar mai apoi la moștenirea acestuia, Imperiul romano-bizantin, transformat în Bizantin.

Primele formațiuni statale românești

Începând cu secolul al X-lea, diverse surse istorice menționează că pe întreg teritoriul României, în vechile zone colonizate de romani din Banat, Oltenia, Transilvania și Dobrogea, există formațiuni statale cu nume de cnezate și voievodate. Aceste organizări statale păstrau elemente din tradițiile daco-romane, dar au și împrumutat o serie de caracteristici de la populațiile migratoare care au trecut peste aceste teritorii.

Dezvoltarea acestor formațiuni și unificarea lor statală au fost îngreunate de ultimul val de populații migratoare: pecenegi, uzi, cumani, tătari, dar și de expansiunea regatului maghiar în Transilvania.

Începutul secolului al XIV-lea, odată cu izbucnirea unor crize în Imperiul mongol și în Regatul Ungariei, permit conducătorilor politici români de la nordul Dunării să treacă la unificarea formațiunilor statale românești. Astfel, în jurul voievodului din zonele Argeșului, Basarab (1324-1352), se strâng comunitățile românești dintre Carpații Meridionali și Dunăre. Basarab devine astfel Întemeietorul primului stat românesc, numit Țara Românească sau, de unele unele surse istorice, Valahia.

Urmând modelul lui Basarab, al doilea stat românesc care ia naștere, la est de Carpați, este Moldova, împrumutând numele de la râul care curge prin teritoriu, ca simbol al originii noului stat. Izvoarele istorice numesc acest nou stat Țara Românească a Moldovei sau Valahia Minor, pentru a-l deosebi de celălalt stat românesc, Țara Românească. Însăși ideea de a intitula acest nou stat Valahia Minor subliniază realitatea legăturilor social-politice și existența unui anumit raport de putere între cele două provincii. Al doilea stat românesc reunea organizațiile politice românești dintre Carpații de răsărit, Dunăre, Nistru și Marea Neagră și se afla sub conducerea voievodului unificator, Bogdan (1359-1365).

Voievozii români

Climatul extern în secolele XV-XVI a fost extrem de complicat și nu a fost defel favorabil unor evoluții firești, care să asigure dezvoltarea social-politică și economică a provinciilor. Aceste evoluții ar fi fost necesare atingerii unui consens într-o eventuală unire mai largă a românilor din interiorul și exteriorul arcului carpatic. Din toate cele patru puncte cardinale pericole diverse pândeau statele dunărene, iar voievozii au fost nevoiți să adopte un joc complicat de alianțe externe, când cu o forță, când cu alta.

Prin lupte multe și îndelungate, voievozii Țării Românești, Mircea cel Bătrân (1386-1418) și Vlad Țepeș (1456-1462), alături de cei ai Transilvaniei și Moldovei, Iancu de Hunedoara (1441-1456), respectiv Ștefan cel Mare (1456-1504), au reușit să impună puterilor externe existența și continuitatea provinciilor românești și o oarecare respectare a granițelor acestora. Din rațiuni politice și militare, Transilvania a trebui să accepte suzeranitatea coroanei Ungariei, iar Țara Românească și Moldova pe cea otomană, acesta fiind prețul plătit pentru păstrarea autonomiei de guvernare. Pentru a-și asigura și apăra independența, voievozii români au intrat de-a lungul anilor în alianțe cu diferite puteri ale vremii: regii Ungariei și ai Poloniei, cu Veneția sau cu statul papal. După bătălia de la Mohacs (1526), regatul maghiar cedează în fața expansiunii otomane, iar Transilvania devine principat autonom aflat sub suzeranitatea Porții.

Prima unificare a țărilor românești

Un punct de cotitură în istoria românilor l-a reprezentat domnia lui Mihai Viteazu (1593-1601), perioadă în care a avut loc unirea celor trei provincii românești, Transilvania, Țara Românească și Moldova. Odată în plus, unirea temporară înfăptuită de Mihai Viteazul vine să confirme legăturile economice și politice dintre provincii, aflate pe un substrat de unitate de neam, limbă, cultură, obiceiuri și credințe. Reușita domnitorului Mihai demonstrează că existau preocupări în regiune pentru unificarea tuturor românilor sub un singur domnitor și într-o singură unitate statală. Conform documentelor emise la Alba Iulia, Mihai Viteazul se intitula: Io, Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei!

Unirea din timpul domniei lui Mihai Viteazul, deși a fost de scurtă durată a reușit să trezească în conștiința românească ideea de unitate, iar ecourile acestei înfăptuiri s-au făcut simțite în generațiile următoare. Figura marelui domnitor a fost glorificată, devenind un simbol al unității naționale și a influențat mișcările ulterioare pentru crearea statului național unitar și independent în granițele vechii Dacii.

Despărțiți din punct de vedere al statului, locuitorii provinciilor românești au continuat să se dezvolte social și cultural pe tot teritoriul locuit de români. Au fost construite reședințe princiare la Câmpulung, Curtea de Argeș, Târgoviște, București, Suceava, Iași și Alba Iulia și o serie de cetăți pentru apărare, precum: Poenari, Cetatea, Neamțului, Suceava, Chilia, Cetatea Albă. Alături de aceste centre administrative și militare au fost edificate și mănăstiri: Tismana, Cozia, Putna, Dealul, Argeș, Voroneț, Sucevița. Centrele spirituale cu rol religios au fost și adevărate focare de cultură și educație.

Începutul secolului al XVI-lea aduce schimbări culturale importante în Țările Române. Introducerea tiparului (1508) în Țara Românească a adus o înflorire culturală în spațiul românesc și o conectare la spațiul ideilor din Europa și din Orient. Au fost tipărite o serie de cărți, în principal religioase, în limba română, dar și în altele de circulație locală sau chiar orientală: slavonă, greacă, arabă, georgiană.

Sub semnul imperiilor

Secolul XVIII a stat sub semnul imperiilor care și-au disputat influența în spațiul est-european. Imperiul otoman slăbește în putere și influență, alte două puteri fiind într-o permanentă înflorire și expansiune, Rusia și Austria. După pacea de la Karlowitz (1699), Transilvania a trecut sub stăpânirea Austriei. În Țara Românească și Moldova, Imperiul Otoman introduce domniile fanariote, în încercarea de a-și întări poziția de suzeranitate. Cu toate că Țările Române nu erau posesiunea Imperiului, bucăți din aceste provincii au fost înstrăinate. În 1718 după pacea de la Passarovitz, Oltenia este cedată Imperiului Habsburgic, până în 1739 (pacea de la Belgrad). În 1775 este rândul Bucovinei să fie înstrăinată Imperiului habsburgic.

Aflate sub o administrare fanariotă, Țara Românească și Moldova cunosc o diminuare a drepturilor politice, dar în paralel are loc și o modernizare a societății, atât de necesară în vederea adaptării la noile realități europene. Deși elemente de cultură neoelenică au fost favorizate, nu au lipsit mișcări culturale autohtone.

Schimbări importante apar și în destinul Moldovei, începând cu anul 1812, an în care Imperiul rus anexează Basarabia.

Statul național român

Începând cu secolul al XVIII-lea se cristalizează conștiința națională, urmată mai apoi de formarea națiunii moderne române.

În Transilvania, o voce importantă în renașterea națională a avut-o episcopul greco-catolic Ioan Inochentie Micu, un luptător neobosit pentru drepturile românilor și pentru emanciparea acestora, indiferent de confesiunea acestora.

În tot acest timp intelectuali din toate cele trei provincii românești au ținut vie conștiința românilor și au promovat prin lucrări scrise originile comune ale locuitorilor provinciilor românești. Acum apar Istoria Țării Românești, a lui Constantin Cantacuzino, în Țara Românească și Hronicul vechimii a romana-moldo-vlahilor (1719-1722) a lui Dimitrie Cantemir, în Moldova. În ambele lucrări sunt abordate chestiuni sensibile precum romanitatea provinciilor românești, comunitatea de origine și continuitatea populației românești în Dacia. În Transilvania, în contextul iluminismului european, intelectualii Școlii Ardelene au redecatat lucrări istorice, filologice și filosofice prin care au trezit conștiința românească și au militat pentru drepturile poporului român. Totodată prin lucrările lor au cultivat limba română și istoria poporului român.

Mișcarea națională cunoaște noi culmi prin cei trei lideri ai răscoalei din anul 1784: Horea, Cloșca și Crișan. Revolta acestora a găsit important ecou european și a primit sprijin din partea unor publiciști și lideri politici din Europa.

În Țara Românească, în anul 1821, Tudor Vladimirescu a dus mai departe ideile de afirmare a drepturilor naționale ale poporului român. Revoluția de la 1821 s-a sincronizat cu mișcări similare din Italia, Spania, Portugalia precum și cu alte acțiuni de eliberare ale popoarelor din Balcani. Toate aceste mișcări au dus la o întărire a autonomiei Țărilor Românești față de Poarta Otomană.

Anul 1848, prin revoluția care a cuprins întreg spațiul românesc, a adăugat noi orizonturi în întărirea conștiinței naționale și a scos în evidență dorința românilor de a-și afirma unitatea națională. Chiar dacă a fost reprimată de forțele otomane și rusești și nu s-a putut concretiza în înfăptuirea unui stat modern și independent, a adăugat încă o cărămidă la viitoarea construcție a unității statale.

Războiul Crimeei (1853-1856) și consecințele lui au adus în prim plan european problema românească și revendicările Principatelor Române. Mișcarea de eliberare națională și politică a căpătat amploare.

După Tratatul de la Paris (1856), protectoratul rus a fost înlocuit prin garanția colectivă a statelor europene, iar autonomia Principatelor Române a fost proclamată, fapt care a deschis drumul către România modernă.

În toamna anului 1857, divanurile ad-hoc au fost convocate și au fost prezentate doleanțele naționale. Principala chestiune reclamată a fost unirea într-un singur stat a celor două țări: Țara Românească și Moldova. În 5 ianuarie 1859 au avut loc alegeri în Moldova, iar în 24 ianuarie 1859 în Țara Românească, domnitor fiind ales, în ambele principate, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).

Alegerea noului domn în cele două provincii nu a rămas fără ecou nici în celelalte provincii încă aflate sub stăpâniri străine, inclusiv Transilvania. Al. Papiu Ilarian nota: “Când s-a ales Cuza domn entuziasmul românilor din Transilvania era, poate, mai mare decât în Principate.”

Al. Ioan Cuza a întreprins o serie de reforme așteptate în vederea modernizării țării, cele mai importante fiind secularizarea averilor mănăstirești și reforma agrară. Prin eforturile lui Cuza istoria i-a rezervat titlu de creator al statului modern român, iar formarea noului stat a constituit punctul de plecare în desăvârșirea unității naționale și statale.

În februarie 1866, Cuza a abdicat, iar prințul Carol de Hohenzollern Sigmaringen a primit Coroana României și a devenit fondatorul dinastiei regale române.

Independența României și unitatea statală

Europa anului 1875 este dominată de criza denumită Chestiunea orientală. România vede în acest context internațional complicat o oportunitate în dobândirea independenței statului. Adunarea Deputaților proclamă independența în anul 1877. Mihai Kogălniceanu declara la acest eveniment: “Nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentațiunii Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă”. De facto, independența a fost consfințită prin acțiuni militare ale armatei române alături de Rusia și alte popoare balcanice, împotriva Imperiului Otoman. Unitatea românilor a fost demonstrată încă o dată. În luptele de la Plevna, Rahova, Smârdan, alături de armata română, au participat și locuitori din Transilvania, Bucovina, Banat.

În anul 1878, puterile europene au recunoscut independența României, prin semnarea tratatelor de la San Stefano și Berlin și a obținut a patra sa provincie, Dobrogea de Nord, cu județele Tulcea și Constanța În deceniile ce au urmat, România și-a consolidat administrația statului așezându-l pe temeiuri moderne. O schimbare majoră în istoria României și a statului român a avut loc în data de 14/26 martie 1881. Începând cu această zi, după ce parlamentul țării a votat, România a devenit Regat (pentru 66 de an), domnitorul Carol încoronându-se Rege al României la 10/22 mai 1881.

Anii ce a urmat au adus măsuri de dezvoltare economică și culturală din partea statului, prin care se urmărea propășirea națională. Dezvoltarea științifică a adus după sine și afirmarea unor personalități științifice la nivel european.

La nivel simbolic, câștigarea independenței și transformarea statului în regat au făcut din București un centru polarizator al întregii națiuni române. Relevante în acest context sunt cuvintele lui Ioan Slavici din 1884, care afirmă că: “soarele românismului la București răsare”.

Mișcarea de eliberare a românilor din Transilvania s-a intensificat după instalarea dualismului austro-ungar, iar în 1892 prin Memorandumul adresat împăratului Franz Joseph I, au fost prezentate revendicările românilor și politica intolerantă a guvernării maghiare.

Presa românească împreună cu personalități ale culturii și științei românești au desfășurat o activitate susținută în sprijinul unirii.

Începutul secolului XX găsește popor român într-o luptă permanentă pentru unire. Dezvoltarea României și progresul societății românești au permis românilor să spere la eliberarea ultimelor teritorii ocupate și la refacerea unirii tuturor românilor din spațiul carpato-danubiano-pontic.

Desăvârșirea formării statului național român a găsit momentul prielnic la finalul primului război mondial. După moarte regelui Carol I, în fruntea României vine la tron Ferdinand I, cel care a rămas în conștiința românească ca “cel Loial” și ca Regele Ferdinand Întregitorul.

Deși în 1916 România intră în război alături de Franța, Anglia și Rusia, au fost momente când a rămas singură în fața Puterilor Centrale, formate din Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia. În 1917 a fost nevoită să-și apere interesele din Moldova în bătălii precum cele de la Mărășești și Oituz. Cu toate acestea, în 1918 reușește să pună în practică realizarea idealului istoric, unirea tuturor românilor într-un stat național unitar, pe baza principiului dreptului popoarelor la autodeterminare și constituirea lor în state naționale.

La 27 martie 1918 Sfatul Țarii, reunit la Chișinău, a decis unirea Basarabiei cu mama sa România, “de-a pururi și pentru totdeauna”. La 28 noiembrie 1918, Bucovina votează în unanimitate unirea necondiționată și pe vecie cu Regatul României. La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a hotărât unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească cu România “pentru toate veacurile”.

Unirea românilor a fost consfințită prin semnarea tratatelor de pace de după primul război mondial și a fost confirmată prin încoronarea la Alba Iulia în anul 1922 a regelui Ferdinand I și a reginei Maria.

Epoca contemporană

După 1918, România își consolidează statul național și cunoaște o puternică dezvoltare. Pentru prima dată în istoria lor, românii erau stăpâni pe toate resursele naturale și își hotărau singuri destinul social, dar și economic. Din punct de vedere politic, România era guvernată de un regim constituțional, bazat pe o reala democrație. Au loc reforme importante, precum reforma agrară și votul universal.

Pe plan extern, România a militat pentru securitatea europeană prin implicarea în Liga Națiunilor, dar și organizare unor alianțe regionale: Mica Înțelegere (România, Iugoslavia și Cehoslovacia) și Înțelegerea Balcanică (România, Iugoslavia, Grecia, Turcia).

Al doilea război mondial întrerupe evoluția pozitivă a României și o aruncă într-un context internațional din care iese cu mari sfârtecări teritoriale. În urma pactului Ribbentrop-Molotov (1939), România pierde Basarabia și nordul Bucovinei, în favoarea URSS, iar în urma dictatului de la Viena (1940), Transilvania a fost anexată Ungariei hortiste și Cadrilaterul anexat Bulgariei.

Lipsită de ajutorul aliaților tradiționali, Franța și Anglia, România se alătura Germaniei naziste. Sub regimul mareșalului Antonescu, se angajează alături de Germania în eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, intrând în 22 iunie 1941 în război împotriva URSS.

În 23 august 1944, ca urmare a unei insurecții armate, guvernul Antonescu este îndepărtat, iar România întoarce armele împotriva Germaniei. Participă economic cu toată capacitatea sa la susținerea Coaliției antifasciste. România a trimis pe front și peste 500.000 de oameni, cu care a participat la eliberarea teritoriului național, dar și la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei. Chiar dacă a făcut acest efort deosebit, România nu a fost primită în rândul statelor cobeligerante și a avut statutul de stat învins, în cadrul tratatului de pace de la Paris, din 10 februarie 1947. Pentru România, urmarea imediată a tratatului a fost anularea dictatului de la Viena și revenirea Transilvaniei de nord în cadrul țării. Nordul Bucovinei și Ținutul Herței au rămas în componență URSS, iar Cadrilaterul în cea a Bulgariei. URSS a cerut daune imense statelor învinse, României revenindu-i 300 milioane dolari, la valoarea din 1938.

După război, România intră în sfera de influență sovietică și încep o serie de transformări, care de care mai nefaste pentru destinul statului român. În 1945, Petru Groza a fost însărcinat cu formarea guvernului, fostul mareșal Ion Antonescu a fost executat în anul 1946, iar în decembrie 1947 a avut loc abdicarea forțată a regelui Mihai I. În toată acestă perioadă, regimul democratic a avut de suferit, opoziția a fost eliminată, iar sub directivele venite de la Moscova au fost arestați adversarii politici. România devenea comunistă, pentru o lungă perioadă de timp, pentru patru decenii și jumătate.

Regimul comunist a însemnat pentru România: desființarea libertăților, eliminarea proprietății private aproape în totalitate, transformarea economiei libere într-una centralizată, colectivizarea agriculturii. A avut loc o industrializare masivă, uneori excesivă, iar relațiile economice în plan extern se desfășurau prin piața CAER. Decuplarea economiei de la piețele occidentale și de la ultimele tehnologii ale Europei de Vest au atras după sine o rămânere în urmă a mijloacelor de producție, decalaje structurale și manageriale. Toate acestea au avut corespondent în scăderea nivelului de trai al cetățenilor, multe nemulțumiri și tensiuni sociale.

Anii ‘80 ai secolul trecut au fost caracterizați de cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu, o falimentare a economiei românești, implicit a statului român și o degradare tot mai accentuată a vieții cetățenilor. Din perspectivă externă, România a suferit o izolare crescândă din parte statelor occidentale, fapt care a pus presiune și mai mare pe regimul comunist. Nemulțumirile populației nu au mai putut fi stăpânite la finalul anul 1989, astfel încât regimul comunist a fost răsturnat prin forță, în cadrul evenimentelor începute în ziua de 22 decembrie ale aceluiași an. După executarea cuplului Ceaușescu, la finalul anului 1989, România se întoarce la regimul democratic, bazat pe mai multe partide. Statul român îmbrățișează economia de piață și se preocupă din ce în ce mai mult de tot ce înseamnă reintegrarea europeană.

În anul 1993 România a fost primită în Consiliul Europei, iar în 1994 a încheiat cu NATO Parteneriatului pentru Pace, fiind prima țară din Europa Centrală și de Est care aderă la acest pact. După ce obține statutul de invitat în 2002, în 2004 aderă oficial la NATO. După summitul de la Copenhaga din 2002, în care România a fost invitata să adere la UE, în 2007 a devenit oficial membru cu puteri depline a Uniunii Europene, formate la acel moment din 27 de state.

*România va asuma președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene în primele șase luni ale anului 2019.