Unirea Principatelor Române

Unirea Principatelor Române, Moldova și Țara Românească, a fost actul politic fundamental prin care s-au pus bazele constituirii statului național român.

Unirea Principatelor Române și unirea tuturor românilor au fost enunțate pentru prima dată în timpul Revoluției de la 1848, în contextul mai larg, european, al afirmării ideologiilor naționale.

În programul revoluționarilor din Cernăuți, intitulat Dorințele Partidei Naționale din Moldova, moldovenii considerau unirea ca fiind “cheia bolții fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”.

În anii care au urmat evenimentelor din 1848, revoluționarii aflați în exil au întreprins o serie de acțiuni prin care au promovat unirea românilor în fața comunității internaționale, în special în spațiul vorbitorilor de limbă franceză. Au fost trimise memorii împăratului Napoleon al III-al Franței și prim-ministrului britanic Palmerston și au fost publicate o serie de reviste: România viitoare (Paris, 1850), Junimea română (Paris, 1851), Republica Română (1851/1853, Paris/Bruxelles). În spațiul anglo-saxon, idealurile de unire au fost promovate prin afilierea la „Comitetul Central Democratic European” din Londra, care-și propunea provocarea unei noi revoluții la nivel european.

Moldova redusă în hotarele ei de astăzi, nu se poate apăra nici în contra năvălirilor, nici chiar în contra înrâuririlor străine. Moldova trebuie dar să caute a se lipi de surora sa. De aceea în Moldova Unirea nu este chestie de entuziasm, ci de judecată și de logică. (Mihail Kogălniceanu, 1859)

După 1853, o parte a revoluționarilor s-au întors în țară și s-au înscris în formațiunea politică Partida Națională și au înființat “Comitetele Unirii” în Moldova și Țara Românească. Ideile și le-au făcut cunoscute prin publicațiile ieșene România literară, Steaua Dunării și Românul, apărut la București.

Circulația ideilor despre unire în spațiul românesc și-a dovedit utilitatea după sfârșitul Războiului Crimeei (1853-1856), când Marile Puteri au dorit să stabilească un echilibru între Rusia și Imperiul Otoman, prin amplasarea unui stat tampon între cele două imperii.

Războiul a încetat după semnarea Tratatului de la Paris (30 martie 1856). Acesta stipula, printre altele, la articolul 24, organizarea unei consultări a populației cu privire la unirea principatelor, iar la articolul 26 se menționa înființarea armatei naționale pentru a menține ordinea și a apăra frontierele.

În perioada următoare au fost convocate Adunările ad-hoc, forurile în care locuitorii principatelor erau consultați. Rezultatul consultării a fost favorabil unirii.

După ce au luat act de voința românilor, Marile Puteri au organizat, în perioada mai-august 1858, Conferința de la Paris. Conferința a adoptat Convenția de la Paris, prin care unirea principatelor românești era recunoscută sub denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Unirea nu era deplină, convenția menționa pentru cele două state domni, guverne și parlamente separate. Statele se aflau în continuare sub suzeranitatea Porții, dar era instituită o garanție colectivă a Marilor Puteri.

Mișcarea unionistă vedea în alegerile domnilor miza cea mai mare. Aleșii Partidei Naționale, care dominau Adunarea electivă din Moldova, l-au propus drept candidat pe Alexandru Ioan Cuza (în detrimentul lui Vasile Alecsandri și a lui Costache Negri). O parte din deputații conservatori, susținători ai fostului domnitor, Mihail Sturza, nu au participat la vot, iar cealaltă parte au susținut candidatul Partidei Naționale. Astfel, la 5 ianuarie 1859, toți cei 48 de deputați prezenți l-au votat pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei.

Mulți au suferit, mulți au căzut în luptele secolelor! Pământul României e plin de martiri necunoscuți; dar din acele suferinți a ieșit o voce; din acele lupte a urmat o datorie; din pământul ce călcăm, s-a ridicat o pulbere, ca aceea care a dat naștere Grecilor, și toate, toate au concurs acum la învierea României! (Anastasie Panu în 1859)

În Țara Românească, Partidul Conservator deținea majoritatea în Adunarea electivă, prin cele 46 de mandate, din totalul de 72. Liberalului Dimitrie Ghica și-a convins colegii să susțină candidatul Partidei Naționale și să-și retragă propriul candidat, pe Nicolae Golescu. Conservatorii, la presiunea manifestanților strânși de liberali, au urmat exemplul liberalilor și și-au retras proprii candidați, pe Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. Astfel, Alexandru Ioan Cuza avea drum liber în înfăptuirea dublei alegeri, ceea ce s-a și întâmplat, în 24 ianuarie 1859, când cei 64 de deputați prezenți l-au votat în unanimitate ca domn al Țării Românești.

Deși Unirea Principatelor Române a fost înfăptuită și a respectat Convenția de la Paris (documentul nu stipula explicit interzicerea alegerii aceluiași domn în ambele principate), recunoașterea ei internațională s-a lăsat așteptată. În 24 noiembrie 1861, Turcia, ca putere suzerană, a recunoscut unirea principatelor, dar doar pe timpul domniei lui Cuza.

În 22 ianuarie 1862, România formează un guvern unic, condus de Barbu Catargiu, iar în 24 ianuarie 1862, un Parlament unic. Având constituite cele două instituții, fundamentele pentru orice stat, România deschidea calea reformelor pentru societatea românească. Cele mai radicale au fost Reforma agrară din 1864 și Secularizarea averilor mănăstirești.