Din perspectiva statalității, Unirea Transilvaniei, Bantului, Crișanei și a Maramureșului cu României, din 1 decembrie 1918, reprezintă finalul de drum în procesul anevoios al făuririi statului național unitar român. Zorii statului român se află cu aproape 60 de ani în urma anului 1918, în anul 1859, când sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, Moldova și Țara Românească se unesc într-un nou stat, România. De la acel eveniment au trebuit să treacă mulți ani, plini de evenimente tragice, precum participarea la Primul Război Mondial sau Războiul ruso-turc (Războiul de Independență al României) până ca românii să poată să facă pasul final, la 1 decembrie 1918, România Mare. Prin urmare, în anul 2018, statul național unitar român împlinește frumoasa vârstă de 100 ani, motiv să sărbătorim și să ne bucurăm de cei 100 de ani de Românie, altfel spus, de Centenarul României.
100 de ani de stat național
România este un stat național pentru că frontierele teritoriului României corespund cu arealul în care locuiesc românii – o populația omogenă din punct de vedere lingvistic, cultural și religios.
Crearea statului național a fost rezultatul unui efort etapizat, susținut pe parcursul mai multor secole. Marea Unire din 1918, implicit Unirea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, reprezintă punctul final al proiectului România, stat național. Pentru ca România să devină stat național a avut nevoie de:
- formarea unei conștiinței naționale și afirmarea nevoii de unitate a românilor (Revoluția de la 1848)
- formarea unei entități politice , o „patrie mamă”, care să concentreze în jurul ei tot ce este românesc (Unirea principatelor române)
- câștigarea independenței față de celelalte puteri (Războiul de Independență din 1877)
- unirea tuturor teritoriilor românești aflate sub stăpânire străină (Marea Unire din 1918: unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei)
100 de ani de stat unitar
Pentru a fi stat unitar, România trebuia să fie o singură entitate statală, iar administrația sa centrală să aibă autoritate asupra întregului teritoriu locuit de români.
La începutul existenței sale ca stat, în perioada 1859-1862, România a fost un stat dualist. După Convenția de la Paris, Moldova și Țara Românească au format Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, un stat dualist, cu două entități statale, cu două guverne, două parlamente și doi domni. Dubla alegere ca domn a lui Cuza din 1859 a fost sprijinită de masele de români și a confirmat dorința acestora de unitate. Prin constituția din 1866, Principatele Unite Române se autointitulează România și se proclamă un singur stat indivizibil.
Statul unitar se desăvârșește în 1918, odată cu înfăptuirea Marii Uniri. Începând cu 1 decembrie 1918 (tehnic puțin mai târziu, în 20 aprilie 1920), data la care ultimele provincii românești s-au unit cu patria-mamă, România își exercită autoritatea de la București, asupra întregului teritoriu locuit de români.
